OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jean-Paul SARTRE
Existenta si adevar
Text stabilit si adnotat de Arlette Elkaïm-Sartre. Traducere de Giuliano Sfichi, Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2000, 195 p., f.p.

Existenta si adevar este un eseu filozofic scris de Sartre in 1948, preocupat aici de aceleasi probleme ca in lucrarile L’Être et le Neant (1943) si Cahiers pour une morale (scrise intre 1947 si 1948, publicate postum in 1983) si folosindu-se de aceleasi concepte de baza.
Ca si in cele doua carti citate mai sus, Sartre este preocupat de constituirea unei morale pentru omul de astazi. Punctul de plecare este conceptul de adevar relationat celui de libertate: „Temelia adevarului este libertatea“ si „nu exista libertate fara adevar“. In ultima instanta, adevarul este o optiune, caci conditia initiala a omului este ignoranta. Adevarul inseamna dezvaluire treptata a Fiintei: „Adevarul dispare o data cu omul. Fiinta se intoarce atunci in intunericul atemporal. s…t Idealul Adevarului este dar acela ca toata Fiinta sa fie iluminata si sa ramina astfel“ (p. 27). Dupa cum se poate observa, Sartre nu este in cautarea unor „adevaruri“ logice, universale, abstracte, ci a unui Adevar care priveste omul viu, istoria si libertatea lui: „Adevarul este resimtit sau trait. Intr-un anumit sens, orice Adevar (chiar si unul „stiintific“) este trait ca pericol, efort, risc si, reciproc, tot ceea ce este trait (cu furie, teama, rusine, dragoste, cu buna- sau rea-vointa) reveleaza Adevarul“ (p. 31).

Adevarul nu se descopera decit prin actiune. Din ignoranta originara a fiintei umane, Adevarul se desprinde incetul cu incetul, ca posibilitatea a omului. Omul este fiinta pin care Adevarul vine din interior pe lume, asa cum pentru Heidegger (care nu-i era strain filozofului francez) omul este fiinta prin care vin pe lume intrebarile carora nimeni nu le poate da un raspuns. Sartre are, in schimb, certitudinea ca Fiinta este cognoscibila. Rationala sau irationala, ea poate fi dezvaluita in rationalitatea sau irationalitatea ei, pentru ca, principial, Fiinta este cunoasterea.
Din nou, fundamentul cunoasterii este libertatea: „Libertatea este interiorizare a finitudinii. Omul isi este propria determinare, adica propria limitare, adica propria negare“ (p. 149). Cunoasterea fiind, inainte de orice, o problema de optiune a omului, el poate alege sa nu cunoasca. Vointa de a ignora inseamna refuzul de a fi liber si, deci, refuzul de a fi pus in fata responsabilitatilor tale. „Exista un singur moment in care ignoranta este legitimata pentru mine: propria-mi moarte. Existenta mortii transforma cunoasterea in ne-cunoastere“ (p. 97).

Sartre nu se opreste la relatia dintre individul uman si Adevar, ci il interogheaza pe acesta in strinsa legatura cu timpul, cu istoria. Un adevar nu este viu decit pentru generatia care l-a descoperit, adica atita timp cit el este dorit, insemnind iluminare, revelatie, indatorire fata de aproape. Trecind la generatiile urmatoare, el nu isi pierde caracterul de adevar, dar devine „simplu instrument ori structura apriorica a Realitatii“ (p. 41).
Filozoful este incredintat ca specia umana are un destin si ca Istoria are un sens, chiar daca acesta nu este inteligibil decit unei posibile fiinte situate in afara ei: „Orice intelegere a Istoriei este ea insasi istorica si se temporalizeaza in perspectiva unui viitor, deci a unor noi scopuri“ (p. 182).

Descoperim aici un Sartre surprinzator de modern. Fiecare epoca are un sens obiectiv pe care il creeaza traind, deci il creeaza pentru altii. Totusi, problema propriei semnificatii se pune pentru ea, si chiar modul in care incearca sa o solutioneze contribuie la a-i da sensul pe care respectiva epoca il va avea pentru generatiile viitoare. In continuare, se face o distinctie interesanta intre ceea ce autorul numeste „istorializare“ si „istoricizare“ sau „istoricitate“, prima insemnind o depasire obiectiva a epocii, in timp ce ultima echivaleaza cu o simpla exprimare a ei. Sartre incearca sa evite istoricizarea in favoarea istorializarii: „Trebuie deci sa devenim istorici impotriva istoriei mistificatoare, adica sa ne istorializam impotriva istoricitatii. s…t Nu incercind sa ne transcendem epoca spre eternitate ori spre un viitor asupra caruia nu avem nici o influenta vom evita istoricitatea. Dimpotriva, acceptind sa ne depasim decit in si prin aceasta epoca si cautind in epoca insasi scopurile concrete pe care ni le vom propune“ (p. 187). O privire adinc scrutatoare a viitorului incheie acest patrunzator eseu, care avea in vedere un proiect mai larg al autorului: „Nepretinzind sa traiesc cu nepotii mei, le interzic sa ma judece dupa baremele lor. Daruindu-le actiunea mea ca propunere, astfel incit sa faca ce vor cu ea, evit riscul ca ei sa faca altceva decit voiam“ (p. 187).

Last but not least, trebuie mentionata calitatea acestei editii Sartre, cu o prefata de Arlette Elkaim-Sartre, aceeasi care a alcatuit si cuprinzatoarele note de subsol, de mare ajutor la lectura. Alcatuirea volumului respecta indeaproape manuscrisul, paginile din stinga redind marginile si cuprinzind idei pe care autorul le nota pentru a le dezvolta ulterior, iar paginile din dreapta reproducind manuscrisul propriu-zis. In acest fel, cititorul se tine cit mai aproape de gindirea vie, incitanta, intr-o permanenta interogatie de sine a unuia dintre cei mai interesanti filozofi francezi ai secolului XX.