OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Richard RORTY
Pragmatism si filosofie post-nietzscheana. Eseuri fiosofice 2
Traducere de Mihaela Cabulea, Editura Univers, Colectia de filozofie, Bucuresti, 2000, 318 p., f.p.


Patruns cu intirziere in forma de traducere la noi, chiar si dupa Revolutie, Richard Rorty este unul dintre cei mai importanti ginditori americani ai sfirsitului de veac. Prezenta sa in constiinta marelui public era una necesara, macar pentru faptul ca in mediile academice romanesti el devenise un reper de o amploare surprinzatoare. Acest lucru, respectiv faptul ca Rorty a fost extraordinar de bine „prizat“ in Universitate, isi are explicatiile lui, nu intotdeauna reductibile la valoarea intrinseca a reflectiei acestuia. Pe vremea Odiosului, intr-o facultate romaneasca de filozofie (citeste de marxism-leninism), singurul domeniu in care era practic imposibil sa te „murdaresti“ ideologic era reprezentat de logica, gnoseologie si filozofia stiintei, ce-i drept, in grade diferite, in functie de indepartarea disciplinara de constanta logica. De ce – nu ar fi prea dificil de demonstrat. Constructia „pq“, indiferent ca este exprimata in albaneza sau in chineza, tot acelasi sens pastreaza. Ce sa mai interpretezi sau sa conotezi ideologic intr-o disciplina puternic formalizata sau structural denotativa? Cam la fel stau lucrurile si in teoria cunoasterii, cu sanse o idee mai mari in fata derapajului ideologic. Cei mai pragmatici, mai „morali“ sau mai pasionati dintre universitari s-au orientat catre aceste domenii ideologic aseptice. „Nepatati“ (termenul e folosit insa la figurat deoarece unii dintre „epistemati“ s-au ilustrat prin malefice prestatii in calitate de secretari de partid), filozofii scientisti au girat, prin prestigiul lor politic si stiintific, structurarea unui curent teoretic autoritar, care domina inca in unele facultati de filozofie de pe la noi: cel al gindirii analitice anglo-saxone. Rorty, in ciuda deosebirilor care il individualizeaza in raport cu acest curent, face parte dintr-un asemenea orizont intelectual.

Cartea de fata, practic al doilea volum de Eseuri filosofice al autorului american, cuprinde texte datind din anii ’80. Spre deosebire de prima parte a culegerii de eseuri, cea de-a doua are ca obiect nu temele si personalitatile filozofiei analitice, ci pragmatismul filozofiei post-nietzscheiene. „Eroii“ acestui volum sint Heidegger si Derrida, ca poli ai reflectiei hermeneutic-deconstructiviste asupra limbajului, in siajul carora „plutesc“ nume precum Kundera, de Man, Dickens si inevitabilul Wittgenstein. O secventa importanta a cartii ii este dedicata lui Freud, a carui opera e abordata din unghiul de vedere al corespondentei posibile dintre viziunea despre eu prezenta in ea si imaginea egologica apartinindu-le lui Quine si Davidson. Maestrul vienez e „judecat“ din perspectiva mizei morale a pozitiei epistemologice proprie psihanalizei. In fine, ultima parte a volumului e consacrata punctelor de vedere socio-politice formulate de filozofi precum Habermas, Lyotard, Unger, Castoriadis si Foucault.

Rorty incearca sa renunte la incomoda sintagma de „postmodernism“, atribuibila pozitiei teoretice a unora dintre filozofii pomeniti. Lyotardiana renuntare la credinta in marile povestiri (mituri, teorii etc.), ca principiu al postmodernitatii, i se pare ginditorului american o conditie prea slaba pentru a descrie actuala stare de lucruri din cultura occidentala. El concede ca formula de „post-nietzscheianism“ ar fi mai potrivita in masura in care inscrierea in filiatia pe care o prilejuieste angajeaza netradator o opera intr-o periodizare punctuala si nemetafizic-generalizatoare. Dar ca sa nu discut „in alb“ temeinicia unei asemenea asertiuni, am sa selectionez din corpusul de eseuri ce da substanta volumului doua cazuri. Referindu-se la Heidegger si Kundera, Rorty puncteaza diferenta fundamentala dintre doua tipuri de viziuni filozofice, ambele la fel de net antimetafizice si deci post... nietzscheiene: Heidegger este un „preot ascet“ (dupa formula lui Nietzsche), un promotor al teoriei despre „adevarata esenta“, ipostaziata in „deschiderea catre fiinta“; dimpotriva, Kundera, in poetica sa romanesca, respinge transant credinta in absolutul si centralitatea unei singure viziuni juste: „Lumea adevarului unic si lumea relativ ambigua a romanului sint modelate din substante total diferite“.

Cit il priveste pe Sigmund Freud, intr-o pornire de apreciere morala, Rorty cade in acelasi pacat, tipic dublei mentalitati a lumii intelectuale din care provine: una analitica, axata pe cercetarea filozofica a limbajului, iar cealalta orientata catre adaptarea cu orice pret la sistem. La intrebarea de ce sinele, in dimensiunea lui inconstiena, e structurat ca un limbaj, nu se poate raspunde altfel decit analogic, fapt ce scapa insa mult prea subtilului filozof. La fel ca si Wittgenstein mai inainte, Rorty se vadeste cu totul inapt sa dialogheze cu tipul de cod pe care psihanaliza il practica. Ce-i drept, el face totusi efortul sa-si argumenteze prin demonstratie inadecvarea. In ceea ce priveste reprosul ca Freud ar fi propus un gen de „povestire“ individualista, pesimista si egolatra, destructuranta pentru atitudinea solidaritatii sociale prin a sa teorie despre sine, nimic mai fals: vienezul a fundat o psihologie centrata pe inconstient si nu pe eu, pe regasirea de sine si nu pe adaptarea la cerintele sistemului. Prin urmare, acuza de mecanicism adusa gindirii freudiene nu se sustine.
Eseurile rortyene trebuie insa citite cu atentie. Autorul american are meritul de a sti cum sa puna o problema si cum sa conduca o cercetare, in ciuda plictisitorului stil ipotetic al scolii pe care o reprezinta. Investigatiile sale sint pline de imaginatie, iar inocenta lor este uneori de-a dreptul simpatica.