OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ion GHINOIU
Sarbatori si obiceiuri romanesti
Editura Elion, Bucuresti, 2002,
412 p., f.p.

Lucrarea abordeaza in detaliu fascinantul sincretism pagino-crestin care se regaseste in continutul sarbatorilor si obiceiurilor romanesti, indiferent de arealul etnografic. Practic, monografia de fata este o ampla reprezentare a celor doua calendare, cel bisericesc, oficial si cel popular, pastrat prin traditia orala, ambele coexistind in satul romanesc pina in veacul XX. Potrivit autorului, aflam ca „paralel cu calendarul oficial, recunoscut de stat si biserica, in Romania a supravietuit, pina la inceputul secolului XX, un calendar neoficial, numit de etnologi Calendar popular“ (p. 8); iar acesta trebuie vazut si inteles ca o „creatie anonima, colectiva si orala“ (p. 12).
Desi au coexistat timp de veacuri, diferenta dintre Calendarul crestin si Calendarul popular „este usor de sesizat: primul este un instrument al religiei monoteiste crestine, al doilea, o sinteza spirituala a credintelor politeiste pagine. Si aceasta in ciuda incercarilor pe care Crestinismul le-a facut pentru a inlocui din credintele pagine „recurgind la compromisuri si invoieli tacite“ (p. 27). De pilda, „incercarea Bisericii de a impune Pastele ca data de innoire a timpului a esuat, intrucit ar fi rezultat un calendar inexact, iar anii ar fi avut un numar variabil de zile“, in timp ce „anul nou biblic, desi a fost utilizat de biserica si cancelaria domneasca in perioada medievala romaneasca, nu a fost asimilat ca data de renovare a timpului calendaristic de catre popor“ (p. 383).

In calendarul popular au supravietuit si personaje „care nu au nimic de-a face cu sfintii crestini: Rusaliile (zinele rele care pocesc oamenii), Joimaritele (personaje feminine supranaturale care pedepsesc fetele si femeile ce nu si-au tors cinepa pina la Joimari), Sintoaderul (reprezentare mitologica hipomorfa care pedepseste fetele care se string in sezatori sau ies in ulita in serile Saptaminii Caii lui Sintoader) etc. In afara acestora, poporul a mai creat sfinti ce reprezinta zilele saptaminii (Sf. Duminica, Sf. Luni, Sf. Miercuri, Sf. Joi, Sf. Vineri, exceptie facind zilele de marti si simbata, dedicate mortilor)“ (p. 31).
Calendarul popular are trei determinari empirice de masurat timpul: orologiul cosmic (soarele, luna, ziua solara, anotimpul, saptamina etc.); orologiul biologic (pasarile si animalele, insectele si reptilele, Sinziana sau Dragaica) si orologiul social (preexistenta, existenta si postexistenta).

Nasterea timpului calendaristic era legata de sarbatorile solstitiului de iarna pentru ca apoi, in timpul echinoctiului de primavara sa se implineasca tineretea timpului. Maturizarea timpului incepea de Sinziene, cu solstitiul de vara si se continua cu Sinpetru de vara cind se desfasura Tirgul de fete, apoi se consumau Rusaliile si Calusarii. Echinoctiul de toamna semnifica imbatrinirea timpului calendaristic, imbatrinire care-si avea sfirsitul in hora anotimpurilor de dupa Sintandrei. Si aceasta deoarece „sarbatorile romanesti tin de un calendar solar-lunar, structurat la inceput pe doua si apoi pe patru anotimpuri. Ele se aduna precum boabele pe ciorchinele de strugure in jurul echinoctiilor si solstitiilor“ (p. 382).
De subliniat ca „intre mitul genezei din legenda noastra (Firtatul si Nefirtatul, binele si raul), unde pamintul a fost creat de doua forte, si relatarea biblica a creatiei, unde lumea a fost plamadita de o singura forta suprema, exista o diferenta de mari proportii impusa de o gindire religioasa diametral opusa: politeista intr-un caz, monoteista in celalalt. Din lupta si colaborarea lor si a personajelor mitice subordonate rezulta, in final, unitatea anului calendaristic“ (p. 33).