OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa indelungi asteptari, romanul Teodosie cel Mic de Razvan Radulescu a fost tiparit la Editura Polirom. Ia sfirsit, astfel, o lunga perioada in care romanul s-a plimbat pe la diverse edituri fara sansa publicarii. Teodosie cel Mic e o poveste in care trebuie sa accepti, de la inceput, ca esti intr-o conventie, ca personajele sint dintr-un basm, ca, dincolo de a cauta substraturi, alegorii sau incercari de decriptare, esti intr-o naratiune unde e cel mai bine sa te instalezi ca cititor ludic si sa te lasi purtat de farmecul personajelor. Aceste personaje sint mai altfel decit in „povestile nemuritare“ pe care le citeai cu nesat cind erai copil. Personajele din Teodosie cel Mic sint si crude, si uneltitoare, si birfitoare, si grandomane. Au toate caracteristicile oamenilor mari. Ramine ironia cu care personajele isi disputa teritoriile pentru care duc batalii cincene. Fara nici o indoiala, Razvan Radulescu are, intotdeauna cind povesteste, un tilc, o tema, o iritare, o postura polemica. Din acest motiv, si Teodosie cel Mic este scris cu har: nu parodiaza, nu pastiseaza, povesteste atit celor mici, dar mai ales celor mari. Am profitat de ocazia publicarii si ne-am strecurat in lumea lui Razvan Radulescu, autorul romanului Teodosie de Mic si scenaristul filmului Moartea domnului Lazarescu.

Razvan Radulescu, cit ati asteptat sa va apara acest roman?
Am pierdut sirul anilor. imi aduc aminte ca filmul Marfa si banii a fost selectat la Cannes; exact atunci, cu o zi inainte de plecarea la Cannes, a venit la mine directorul Editurii Pro Logos, unde cartea fusese acceptata, spunindu-mi sa semnam contractul, ca ei au cartea gata. Mi-a aratat filmele tipografice, apoi au tras si vreo trei-patru exemplare de semnal. Sa semnam!, imi tot ziceau. Eu semnez dupa ce ma intorc de la Cannes. Mi se parea mult prea in graba; cartea nu arata bine, poate erau de vina culorile... Arata inghesuit, incercasera sa economiseasca pagini, scrisul era mic... m-am bucurat ca n-am semnat. Cind m-am intors de la Cannes am aflat ca Editura Pro Logos se desfiintase, impreuna cu alte doua edituri din trustul PRO, care se numeau, foarte neinspirat, Pro Gnosis si Pro Thesis.

Ati ramas cu manuscrisul in aer. Ce-ati facut mai departe?
La un moment dat, Mircea Cartarescu a citit cartea si a zis: Foarte frumoasa! Am sa-i vorbesc lui Liiceanu despre ea. Anca Dumitru, de la Editura Humanitas, pe care chiar vreau sa o mentionez pentru abnegatia ei, a citit, a zis: Vino, facem contract, trebuie sa o publicam. A durat doi ani. N-a iesit cartea la Humanitas. A aparut in catalogul Humanitas pe anul trecut, ca si cum ar fi iesit, ceea ce a fost inca o lovitura urita pentru mine. Am primit telefoane de la prieteni: Bai, se poate sa nu ne spui si noua?

Si?
Si gata. intre timp a fost o aventura foarte scurta cu Editura Compania, cu Adina Keneres. Ea a citit cartea, i-a placut foarte tare, a citit foarte repede – cred ca in doua zile, a zis ca sint un scriitor foarte bun, dar ca ea are probleme morale legate de carte.

Cum adica: probleme morale?
I se parea ca eu ar fi trebuit sa ma decid daca ma adresez copiilor sau adultilor. Altfel, cartea e despre nimic.

Cum ai ajuns, pina la urma, sa publici la Polirom?
Dupa trei esecuri iti dai seama ca nu mai ai nimic de pierdut, ca esti pe o pozitie foarte puternica, nu-ti mai pasa daca iese sau nu iese. La Polirom lumea a fost extrem de draguta si prompta. Am vorbit cu Lucian Dan Teodorovici, apoi cu domnul Lupescu, n-am avut probleme cu negocierile, contractul a mers foarte repede, ei s-au tinut de toate termenele. A fost de necrezut. Trebuie sa mai fiu recunoscator Ceciliei Stefanescu si Simonei Sora. Ele au pus o vorba buna si le multumesc. A, am uitat, am mai avut o aventura cu Editura Fundatiei Culturale Romane. Cartea a fost sustinuta de Claudiu Constantinescu si a promovat-o pina aproape de a-si pierde postul. Doamna Angela Martin, care era, pe atunci, directoarea Editurii Fundatiei Culturale Romane, i-a reprosat si l-a apostrofat pe Claudiu Constantinescu si l-a intrebat ce interes are sa-mi sustina mie cartea...


- Unele carti intra intr-o suita de ghinioane

Nu inteleg, Razvan Radulescu, de ce a avut cartea o asemenea istorie? Este ceva discutabil, imputabil?
Nu stiu, sint unele carti care, probabil, intra intr-o suita de ghinioane.
Acum, cind ai vazut cartea tiparita, ce ti-ai spus? Care a fost sentimentul tau?
Nici unul. Din cauza tocirii. Asta e cel mai trist lucru, ca n-am putut sa ma bucur asa cum m-as fi putut bucura. Am facut corectura la Polirom, mi-am spus ca volumul rezista, m-am distrat foarte tare recitind-o.

Cum s-a nascut romanul Teodosie cel Mic?
Am scris-o in trei ani. Prima parte, care era o proza de 40 de pagini, am citit-o in cenaclul Central, la Cartarescu, prin ’93-’94. Cele 40 de pagini sint primele trei capitole, perioada cind Pisiciinele Gavril are grija de baiatul asta, de Teodosie. in acei ani a fost, mai curind, o ambitie a mea de a scrie ceva pentru copii.

De ce ai vrut sa scrii ceva pentru copii?
Ca un exercitiu. Dupa ce le-am scris si mi-a placut cum au iesit, mi-am zis: trebuie sa insist. Paradoxal, asa cum crede si doamna Keneres, eu am o problema auctorial-morala: sa vad cum pot sa-mi transsubtantiez copilaria intr-un fel de fictiune.

E prea complicat ce spui. Fii mai clar, te rog.
Eu scriu despre imposibilitatea accesului meu la emotiile de atunci. De obicei, sa omori personajele principale nu prea se face intr-o carte de copii. Trebuie vazut in decizia mea de a le omori, si inca brutal, o sublimare a frustrarii pe care am avut-o vazind ca nu pot accede autentic la emotia copilariei. Am vrut sa ma intorc la copilarie, am vazut ca nu pot si atunci cartea a devenit mai serioasa si cruda. Nu puteam sa ma mistific, sa caut un happy-end, cu lucruri blegoase, ce frumoasa e copilaria...


- Nu cred ca e mare diferenta intre Teodosie si domnul Lazarescu

Ce fel de personaj este Teodosie cel Mic? Mi se pare ca e mereu purtat de val, folosit, acaparat de toti ceilalti. Iar la final se infatiseaza ca erou. Asa cum l-ai construit pe Teodosie putem sa spunem ca romanul nu este pentru copii.
in postura omului caruia i se intimpla lucruri si face mult prea putine nu cred ca e mare diferenta intre Teodosie si domnul Lazarescu din Moartea domnului Lazarescu. Si nu e mare diferenta nici intre Teodosie si personajul principal din Marfa si banii sau alte personaje despre care mi-a placut sa scriu. Nu stiu cum sa explic ce m-a siciit...

Apuc-o asa, cu siciiala.
Fac foarte multe lucruri din siciiala. Opozitia la ceva este, pentru mine, mai importanta decit o idee buna care imi vine la un moment dat. Am, asa, un fel de indignare, nu stiu de ce ma apuca. Marea mea siciiala, in toate filmele, mai ales in acelea cu pretentii, cu anvergura, era ca un anumit personaj avea epifanii, iluminari, revelatii. E foarte iritant sa vezi la sfirsitul filmului ca personajele inteleg. Ce inteleg? Ai un sir de evenimente intr-o zi extrem de agitata si ajungi sa crezi ca aglomerarea lor are o anumita semnificatie. Fals. Daca te uiti in spate la lucrurile acestea iti dai seama ca ai fost prost ca lemnul, ca n-ai inteles nimic. Ce era sa intelegi? Din indignarea asta mi-am spus ca trebuie sa-mi las personajele in postura lor obisnuita. De ce sa aiba un personaj epifanii? in roman am impins lucrurile mai departe: un personaj-copil nu are mare lucru de inteles, dar nici nu prea are mare lucru de facut. Daca doriti o explicatie, strict biografica, eu insumi cred ca, atunci cind eram copil, eram complet manipulat de prieteni, profesori, parinti, matusi. Care e teritoriul libertatii copilariei? Te duci sa bati mingea pentru ca ti se da voie, trebuie sa fii acasa la o ora, daca ai tras chiulul, OK, tot la scoala te intorci. Copil fiind am citit cu mult mai multa placere Ubu roi, pentru violenta imbecila din anumite momente, decit Jules Verne, care are un fel ingineresc si foarte uscat de a scrie. Eu sint impotriva literaturii pentru copii in care personajele n-au sex niciodata, daca au nu-l folosesc.

Chiar vrei sa aiba sex personajele din povestile pentru copii?
In Teodosie cel Mic au sex. Mi-as dori foarte tare ca personajele din povesti sa aiba sex.

E bine sa-i invatam pe copii cu sexul?
Eu asa cred.

Ok. Revin la afirmatia ta si intreb: de ce Teodosie cel Mic seamana cu Dante Remus Lazarescu?
Si pe domnul Lazarescu il plimba toti, de colo pina colo. Este un personaj disputat de forte externe si care isi urmeaza destinul in functie de acele forte, nu de dorinta lui.

De ce n-ar avea un personaj epifanii?
Nu cred ca un om devine dintr-odata, dupa un sir de intimplari, altceva sau altcineva.

Ce te-a siciit cind l-ai imaginat pe domnul Lazarescu?
in Moartea domnului Lazarescu, Cristi Puiu si cu mine am avut motive comune sa scriem. Moartea doamnului Lazarescu este una din cele sase povesti de dragoste pe care voiam sa le scriem.

Cum adica, un film de dragoste?
Un film despre iubirea de aproape, daca vreti. Filmul spune: oricit te-ar iubi cineva, nu poate muri in locul tau. Atunci cind mori, mori singur. Vine din frica de moarte a lui Cristi, din frica mea de moarte. Ne-a lovit in momente diferite, dar cind ne-am intilnit, ne-am confruntat-o si am constatat ca asa stau lucrurile. Una din marile frici ale noastre este ca vom muri singuri si ca nimeni nu ne iubeste atit incit sa ne ia aceasta povara.


- A fost un moment misto cind l-am cunoscut pe Cristi Puiu

Cum ai ajuns scenarist, Razvan Radulescu?
Nu stiu... din intimplare. Cristi Puiu a fost motorul. S-a intors din Elvetia. Pe vremea aceea, Radu Gabrea reusise sa treaca o lege, a ONC-ului, Oficiul National al Cinematografiei, s-a organizat un concurs, mai erau vreo trei saptamini, am stat de vorba cu Cristi, am pus la punct povestea, am zis: mergem la concurs, Cristi a insistat foarte tare sa participam.

De cind te stiai cu Cristi Puiu?
inca de cind era in Elvetia si venea din cind in cind in Romania in vacante. Era student in Elvetia, initial la pictura si pe urma la film. M-am cunoscut cu el in Romania, printr-o prietena comuna de la Arte Plastice. Ne-am intilnit intr-o seara la ea, am stat de vorba foarte mult, pina dimineata, pe urma el a plecat in Elvetia, ne-am scris, mi-a trimis zeci de casete cu muzica prin posta, pe urma iar ne-am vazut cind s-a intors in Romania. Asa m-am cunoscut cu Cristi Puiu.

O intilnire intimplatoare?
A fost un moment foarte misto. Ne-am placut, da. Am vorbit mult prima oara cind ne-am intilnit. Apoi ne-am dat seama ca putem sta opt-zece ore de vorba fara sa ne plictisim.

Nu va stiati din facultate, n-ati avut un indelung exercitiu al prieteniei?
Nu. Ne-am intilnit, ne-am placut, am ramas prieteni.

Si cind ati inceput sa lucrati impreuna?
Trecusera, cred, patru sau cinci ani de cind ne stiam. La un moment dat, inainte de Marfa si banii, s-a intors in Romania sa faca un film de an de scurtmetraj. Stiu ca atunci i-am scris scenariul. Aia a fost o mare distractie. Se numea Strada Fetesti, Cristi locuieste pe strada Fetesti si era un pseudo-documentar in care am mimat un mare conflict intre cei care au garaje acolo si cei care au gradini. Cei care au garaje si le faceau pe spatiul gradinilor, iar cei care aveau gradini doreau sa darime garajele. Batalia a fost ampla, in scenariu; in realitate n-a fost o mare disputa.


- Textul nu e nici in caruta, nici in teleguta

Ai invatat sa scrii scenarii dupa niste reguli?
Am citit scenarii de pe Internet. La vremea aceea, Internetul era un spatiu mult mai liber. Existau pe site-uri – le puteai descarca – foarte multe scenarii. Pe vremea aceea le puteai descarca, astazi sint supuse copyright-ului. Am citit scenariile facute de David Lynch, de exemplu. Am luat scenariile la Terminator si la Razboiul stelelor si la alte multe filme. Si mi-a placut cum sint formatate. Am inteles foarte repede ca un scenariu trebuie impartit in scene si ca fiecare scena trebuie sa inceapa cu precizarea locului unde se intimpla actiunea, a regimului de lumina, ca trebuie sa existe indicatii de actiune legate de personaje – ce se vede, ce se aude; ca numele personajului este scris pe mijlocul paginii; eventual, exista o paranteza in care ni se spune cu ce atitudine vorbeste personajul. Mi s-a parut totul foarte logic si niciodata nu mi-am pus problema ca s-ar putea scrie altfel. Dimpotriva: mi s-a parut consternant ca oameni ca Pintilie sau Blaier isi scriu scenariile ca pe niste nuvele, si inca de o calitate literara indoielnica. Ele nu sint nici nuvele, nici scenarii, textul lor nu e nici in caruta, nici in teleguta; scriu un text cu pretentii literare, dar care, literar vorbind, nu se sustine, iar ca suport pentru film nu e bun, nu stii cu adevarat ce se vede si ce se aude, nu stii cum curge timpul. Te pui singur in dificultate.


- Un film normal si cinstit

Marfa si banii e mereu amintit ca filmul care a fost cap de pod in noua cinematografie. Cind v-ati apucat sa scrieti Marfa si banii ati avut aceasta dorinta sa rupeti gura tirgului, sa trageti un hotar?
Nu. Absolut deloc. Am avut, amindoi, idiosincrasiile noastre legate de filmul romanesc. ii stiam foarte bine hibele, stiam foarte bine ce nu ne place. Nu ne place ca se vorbeste „ca-n filme“, nu ne place ca personajele nu sint OK, ca realitatea este complet fardata, ca regizorii, in loc sa vorbeasca despre lumea reala pe care o cunosc, vorbesc despre orice altceva. Poate ca, din punctul asta de vedere, Marfa si banii are si o intentie polemica: sa facem un film in care lumea sa vorbeasca asa cum trebuie, personajele sa fie alea pe care noi le cunoastem. Chestia asta a parut extrem de socanta. imi aduc aminte de toata discutia aceea absurda, vai, cite injuraturi sint in film, toate prostiile care s-au spus, ca nu facem cinema. De fapt eram intr-o cultura foarte provinciala. N-am vrut sa rupem gura tirgului, n-am dorit sa punem mai multe injuraturi decit aud sau de cite folosesc eu, de obicei, cind vorbesc in anumite circumstante.

Totusi, de crezi ca Marfa si banii e considerat primul film din noul cinematograf romanesc?
Pentru ca e un film normal, e un film cinstit cu el insusi si cu ce-si propune. Am fost multumiti de Marfa si banii, am fost multumiti de Moartea domnului Lazarescu. Cristi Puiu mi se pare un regizor minunat, imi place foarte tare de el, e un om foarte inteligent, sensibil.

Mergi la filmari?
De putine ori.

Asisti la montaj?
Cu atit mai putin. E un teritoriu privat pe care daca regizorul vrea sa ma invite e bine, daca nu, nici o suparare.

Vreau sa vorbim un pic despre Moartea domnului Lazarescu, un film simplu si emotionant. Care a fost declicul, primul motor care v-a impins sa faceti acest film?
Aveam gata cele sase treatment-uri din serie, asa ca in momentul concursului trebuia sa ne decidem pe care il dezvoltam. Povestea acestui batrin transportat cu salvarea prin spitale ni s-a parut, cumva, mai aproape de noi, in momentul ala. E foarte mult din tatal lui in domnul Lazarescu, e foarte mult din tatal meu. Amindoi parintii nostri se aflau in niste momente dificile ale vietii lor. Asa, din motive sentimentale, pentru ca era o realitate pe care o cunosteam mai bine, ne era infinit mai aproape, si pentru ca am avut chef sa mergem sa ne documentam prin spitale, am facut filmul. Eu am stat la Salvare o vreme, Cristi s-a dus la Urgente. A fost o alergatura de colo-colo sa-i vedem pe medici cum lucreaza.


- Eu nu pot sa scriu decit despre lucrurile pe care le stiu

Tatii vostri, al tau si al lui Cristi Puiu, au vazut flmul?
Tatal lui Cristi Puiu a jucat in film si l-a vazut, tatal meu a murit inainte de premiera si n-a apucat sa-l vada.

Margareta Pislaru?
E o poveste mai veche; in Niki Ardelean, colonel in rezerva, filmul regizat de Lucian Pintilie pe scenariul nostru, al meu si al lui Cristi, colonelul, tot un batrin, are un moment in care se induioseaza cind plateste intretinerea. Administratorul ii da restul din cutiuta de bomboane mentolate chinezesti, o cutiuta verde din care administratorii de bloc – nu stim din ce motive – si-au facut un loc de tinut monede. in cusca lui de administrator e un radio. Niki Ardelean devine atent la radio, ii face semn sa dea mai tare, se lumineaza la fata si intreaba: Pislarita? Undeva, o anumita frustrare legata de Niki Ardelean, colonel in rezerva, de filmul acesta care a esuat, l-a facut pe Cristi sa recupereze momentul cu Margareta Pislaru, intr-un fel anume: gusturile lui Lazarescu, memoria lui o contin pe Margareta Pislaru.

De ce spui ca Niki Ardelean, colonel in rezerva a esuat?
Filmul facut de Pintilie se afla sub scenariu. imi pare rau sa o spun: scenariul era un instrument, Pintilie putea sa scoata un film bun; n-a scos un film bun, a scos un film cu gauri, cu stridente. Dar nu vreau sa mai deschid polemica aceasta cu Pintilie... Oricum, filmul Niki Ardelean, colonel in rezerva e mai bun decit Prea tirziu sau decit Terminus paradis...

Revin la Moartea domnului Lazarescu. N-ati avut ezitari sa aduceti momente, stari, imagini din viata tatilor vostri pe ecran?
Nu e, totusi, atit de mult din tatal meu sau din tatal lui Cristi. Domnul Lazarescu e o persoana autonoma. Dar fara sa ne gindim la tatii nostri nu puteam face filmul acesta. Eu nu pot sa scriu decit despre lucrurile pe care le stiu. Mi s-a intimplat sa scriu si despre lucrurile care nu mi s-au intimplat mie, cum a fost scenariul la filmul lui Radu Gabrea despre Pogromul de la Iasi din 1941. Am acceptat sa scriu scenariul si m-am intrebat: in ce fel, onest, povestea ma poate interesa? Istoric nu ma intereseaza, n-am nici un fel de afinitate, nici cu perioada, nici cu minoritatea care a fost oprimata. Nu-mi plac filmele despre lucrul acesta pentru ca falseaza la un moment dat, au un mesaj lipsit de forta din cauza incarcaturii lor propagandistice si nu mai apuca sa spuna nimic despre umanitate. Am acceptat sa fac scenariul despre Pogromul de la Iasi pentru motivul ca, in spatele masacrului evreilor si al modului in care s-a participat la masacru, am gasit un punct personal de interes: este foarte posibil ca, pus intr-o situatie asemanatoare, sa procedez la fel eu insumi. E una din marile mele frici, ca as pune mina pe bita, ca as putea fi gregar, ca m-as lasa compromis in complicitati fatale.


- Noi insine putem fi in postura de a le-o trage altora foarte urit

Adica sa fii in postura calaului?
O, sigur... doar nu a victimei! Asta nu-i o problema, sa fii in postura victimei. Asta ti se poate intimpla fara sa faci eforturi. Ceea ce am vrut eu sa inteleg a fost ca si in postura calaului poti ajunge fara sa faci eforturi. Toata lumea isi imagineaza cum e sa fii victima, multi isi spun: viata m-a lovit foarte nasol, sa nu-mi dea Dumnezeu cite pot duce. Viata te poate lovi urit, toata lumea se asteapta la asta. Asta pare sa fie conditia noastra, a tuturor: vine cineva si ne-o trage urit. Asta e indiferent de regim, de conditii, indiferent de orice. Ce nu ne place noua sa recunoastem este ca noi insine putem fi in postura de a le-o trage altora foarte urit. Foarte urit: in felul ala in care zeci de ani de istorie te pot condamna dupa aia.

Si de ce, din ce motive?
Asta incerc si eu sa inteleg. De fapt, si o varianta, si cealalta, a victimei si a calaului, sint doua fete ale aceleiasi naturi umane. Posibilitatea de a pune mina pe bita si de a face ordine e foarte tentanta. Trebuie sa te abtii din greu. Prefer sa spun lucrul asta si sa fiu blamabil pentru ca am spus-o, decit sa o fac vreodata. Mi se pare ca e datoria mea sa spun asta, ca tentatia calaului exista in fiecare dintre noi.

Vreau sa-ti mai amintesti de un lucru. Ai fost printre cei care au scris in Dilema veche la dosarul despre „cazul Eminescu“. Ai scris impreuna cu Cezar Paul-Badescu, cu T.O. Bobe, cu Mircea Cartarescu, cu Ion Bogdan Lefter despre Eminescu, altfel decit in canonul obisnuit. La sapte ani de la acele texte, cum simti acum acel dosar?
Mi-am recitit recent cele doua texte. A fost un prim numar, a curs un val de atacuri, iar Cezar a mai facut inca un numar. Eu am participat la ambele numere. Le-am recitit si imi par ca au un aer foarte naiv de fronda, aproape infantil, care nu strica deloc situatiei. Mi se pare ca a fost masura justa cu care ne-am opus unui fel de imbecilitati seculare. in esenta, doream sa am dreptul, indiferent daca am sau n-am vreo autoritate culturala, ca de-abia mi-o formez, sa spun ca nu-mi place Eminescu, ca nu am decit mici emotii cind il citesc. Problema este ca mi se pretindea sa am mari emotii. Eu am spus ca generatia mea si generatia copiilor mei trebuie sa fie lasata in pace sa aiba propria lor minte cind se gindesc la Eminescu. Sa se gindeasca la Eminescu cu libertatea care li se lasa cind se gindesc la Vlahuta, de exemplu. La Eminescu nu se putea... acum, lumea s-a relaxat. O parte din relaxarea de astazi legata de Eminescu – astazi nu cred ca Alex. Stefanescu s-ar mai deranja sa ne acuze, George Pruteanu ar sta acasa – ni se datoreaza si este un semn de normalitate: sa ai un acces normal la Eminescu.

Esti multumit cu ce ai facut pina la 37 de ani? Ai cistigat Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor cu Viata si faptele lui Ilie Cazane, aparuta in 1997, esti scenaristul unor filme apreciate si premiate; esti multumit?
Sint multumit ca un anume tip de notorietate imi da mai departe prilejul sa-mi cistig existenta din scris. De asta sint foarte multumit. E promitator: in felul asta n-o sa mor de foame si o sa mi se para ca am un scop sa fac ce fac. imi place ce fac si cred ca voi face tot asta in continuare.


„Ma indoiesc ca oamenii astia se maninca intre ei“

Ai sentimentul ca a aparut o generatie noua in filmul romanesc, o generatie ilustrata de Cristi Puiu, de Corneliu Porumboiu, de Catalin Mitulescu, de Radu Muntean, de Tudor Giurgiu?
Nu stiu. Dar pot sa spun ca, in mod cu totul imbucurator, la ora asta stau de vorba cu mare placere cu oamenii acestia si cu mare placere ne intilnim. Nu stiu daca asta se numeste o generatie, dar e foarte placut sa ai de-a face cu ei. Si ma indoiesc ca oamenii astia se maninca intre ei: n-au rici. Radu Muntean nu cred ca e foarte apropiat de Porumboiu, dar l-am auzit vorbind foarte frumos de Porumboiu; si viceversa.

Sint multi, o falanga, sint foarte talentati. Asta a atras si succesul lor international?
Rauvoitorii ar spune: da, pentru ca Romania e pe val. E si ceva adevar aici: un succes atit de mare cum a fost Moartea domnului Lazarescu trage dupa sine mai multe filme, naste un anume interes, lumea devine mai atenta. Dar exista si valoarea intrinseca a fiecarui film luat in parte. Filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?, e foarte bun, e onest facut, mi-a placut foarte mult.

Voi v-ati asteptat ca Moartea domnului Lazarescu sa aiba un asa de mare succes international?
Da. Cristi si cu mine aveam o teorie despre succesul international: cu cit un film spune o poveste mai locala, mai personala, cu atit succesul international este garantat.

Nu va e teama ca nu veti fi intelesi daca descrieti cartierul Drumul Taberei sau Rahova?
Nu. Tu recuperezi, intr-un mod a carei coerenta nu poate scapa nimanui, o realitate, reusind o legatura de nezdruncinat intre lucrurile pe care le faci sa se intimple si background-ul in baza caruia lucrurile astea functioneaza. Toate liniile acelea de coerenta nu scapa nici unui privitor. Toate se inteleg asa, cristalin. in vreme ce daca te apuci sa scrii despre elicoptere si copii subacvatici ai toate sansele sa nu spui ce trebuie, pentru ca habar nu ai cum functioneaza elicopterele. Un film de autor trebuie sa fie cit mai personal ca sa fie universal – spun o mare banalitate, dar pe care o descopar tot timpul. Ai nevoie de o poveste extrem de personala, de simpla si de locala. Ca un film sa functioneze, casa trebuie facuta intr-un loc linga Bucuresti, si nu linga Bratislava, ala trebuie sa fie Bucurestiul, cartierele trebuie sa fie alea pe care le stim, relatiile dintre copii si parinti trebuie prezentate asa cum sint: cu nervi, cu batai, cu injuraturi; parintii n-au timp sa se ocupe de copii si acestia sint „expediati“... Am discutat ultimul meu scenariu cu cineasti nemti. S-au emotionat foarte tare. Nici nu si-au pus problema ca actiunea se petrece in Bucuresti, nici nu s-au intrebat de ce nu apare vreun neamt in film, genul ala de personaj – „neamtul de serviciu“. Citeodata, germanii baga bani daca apare si un „neamt de serviciu“... in scenariul meu nu apare nici un neamt. Dar nemtii s-au emotionat, si-au recunoscut propriile lor agende nenorocite, de oameni ocupati. Si-au recunoscut relatia lor complet ratata cu copilul. Si-au recunoscut dorinta lor sa-l bata pe copil, in ciuda ipocriziei occidentale ca un copil nu se bate. Eu cred ca trebuie sa spunem povesti personale, povesti care sa te arda. Altfel, de ce s-o spui?

Ce te-a ars la Moartea domnului Lazarescu?
Propria mea frica de moarte si de singuratate.

Ti-ai pus atit de acut problema asta: frica de moarte?
Oho!

Cum arata frica asta?
Este panica oricarui necredincios: se trage heblul si tu n-ai concept. E foarte simplu: e frica foarte veche a necredinciosului care nu poate sa prinda neantul cu mintea. Nu am concept.

De ce necredincios?
Nu cred ca as putea raspunde la intrebarea aceasta. Nu cred. Nu merge. Nu va imaginati ca ma mindresc cu asta sau ca ma simt bine in pielea mea. Am incercat sa cred. Nici cind voiam sa cred, nici cind n-am mai crezut, tot nu m-am simtit bine.