Fratelui meu din exil: Epoca stalinistă în România în
scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir, Ediţie bilingvă, Traducere în limba română
de Emanuel Cosmovici, Mihaela Cosmovici, Ana Boariu, Postfaţă de Tereza-Brînduşa
Palade, Editura Galaxia Gutenberg, Tîrgu-Lăpuş,
2008, 176 p.
La Tîrgul de Carte Gaudeamus a
avut loc lansarea albumului Fratelui meu din exil: Epoca stalinistă
în România în scrisorile Monseniorului Vladimir
Ghika – prinţ, preot şi martir, ediţie bilingvă, a cărei
prezentare a fost făcută de nepoţii lui Dimitrie Ghika, Geneviève
şi Daniel de Briey, alături de Preasfinţia Sa Ioan Robu,
arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti, Anca Berlogea (alias Ana
Boariu), Tereza-Brînduşa Palade, Emanuel Cosmovici. Lucrarea,
apărută la Editura Galaxia Gutenberg, conţine o colecţie inedită
de scrisori (30) trimise de Mgs. Vladimir Ghika în perioada
1948-1952 fratelui său, Dimitrie, fost ambasador şi ministru de
Externe al României. Proiectul apariţiei acestui volum a fost
finanţat de Institutul Cultural Român prin Programul
„Cantemir“.
Monseniorul Vladimir Ghika, „prinţ
în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă,
preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie
1873, la Constantinopol. După absolvirea şcolii de drept din
Toulouse şi după urmarea cursurilor de ştiinţe politice la Paris,
renunţă la cariera diplomatică şi urmează studii de teologie la
Roma, alegînd calea activităţii umanitare, urmată de cea a
vieţii religioase. Devine, la vîrsta de 50 de ani, preot şi
este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după
care se întoarce şi rămîne în România.
Născut ortodox, convertit la catolicism, Monseniorul îi cere
Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri,
latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după
hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual. După
abdicarea regelui Mihai, Dimitrie Ghika şi soţia lui, Elisabeta
Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în
exil, în Elveţia, în timp ce Msg. refuză să părăsească
ţara. În 1952, din pricina corespondenţei cu Vestul, este
arestat şi condamnat de regimul comunist, pentru complicitate la
crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare
pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani.
Corespondenţa inedită descoperită în
2007 în arhivele nepoţilor lui Dimitrie Ghika de către Anca
Berlogea (îşi propusese iniţial să realizeze un film)
surprinde instalarea progresivă a stalinismului în România
şi persecuţia împotriva Bisericii Catolice din Bucureşti. Ea
conţine informaţii foarte bogate referitoare atît la situaţia
generală a Bucureştiului ocupat, cît şi la cea particulară,
care priveşte viaţa apostolică a Msg., oamenii cu care se
întîlneşte, situaţiile şi „evenimentele“ zilnice
cărora încearcă să le reziste.
„Un simplu pahar drept potir“
Scrisorile sînt transmise la
început prin poştă şi, mai apoi, prin intermediul curierilor
diplomatici aparţinînd Franţei, Belgiei, Suediei,
corespondenţă ce devine mai dificilă odată cu suspendarea, în
1948, a circulaţiei avioanelor între „România – de
tip nou – şi lumea civilizată“: „O lungă lună de tăcere
m-a determinat să încerc o altă cale de comunicare, de care
nu m-am folosit pînă acum – curierul francez cu reexpediţie
în Elveţia. [...] Ceea ce cărţile poştale nu-ţi pot
transmite este starea de nedescris din ţară, mai ales din ultima
lună şi jumătate, de cînd au început arestări
nesfîrşite. Nu există familie cunoscută fără cineva
închis“ (22 aprilie 1948). În acelaşi an, comuniştii
desfiinţează Biserica Română Unită cu Roma („Ultima
lovitură este infama comedie a Bisericii Unite, suprimată, dar,
slavă Domnului, mai vie decît oricînd, în
persecuţie...“), pentru ca, în 1951, Guvernul român să
încerce crearea unei Biserici Catolice rupte de Vatican: „Toţi
episcopii noştri sînt la închisoare, fără să se ştie
unde se află. [...] Mai multe sute de preoţi sînt închişi,
fără comunicaţii cu exteriorul. Alte sute, urmăriţi, se ascund
cam peste tot, uimitor de bine deghizaţi, cu un fizic transformat şi
cu o ţinută în care toate bizareriile laicităţii sînt
reprezentate. Se face astfel, ca pe timpul Revoluţiei Franceze, un
enorm şi fructuos apostolat, cu liturghia celebrată în veston
şi un simplu pahar drept potir“.
Povestea cu fetiţa căreia i s-a
făcut milă de Monsenior
La sfîrşitul anului 1948,
regimul suprimă orice libertate de a locui undeva şi orice
proprietate urbană: „Eu unul – afirmă Msg. în scrisoarea
din 19 ianuarie 1949 – sînt tot timpul în stare de
alertă, între valizele mele nedesfăcute, cu înrăutăţiri
ale legilor şi ale regulamentelor, care fac viaţa din ce în
ce mai grea. Legea suspecţilor, ca pe timpul Convenţiei,
instituirea pedepsei cu moartea pentru a impresiona imaginaţia şi
a-i teroriza şi mai mult pe cei simpli, legea repartiţiei
locuinţelor cu monopolul Statului, rechiziţionarea tuturor
bunurilor, în urma inventarierii lor; taxe nebuneşti...“.
Paralel cu confiscarea şi cu sigilarea bisericilor catolice, cu
arestările şi cu starea de „asfixie“ generală ce se instalează
din ce în ce mai brutal, comunismul ajunge să fie dominat de
ultima şi amînata lui „tortură“ – Martirajul: „Nu vor
«să facă martiri». Şi se mulţumesc să-i facă pe
oameni să moară fără să-i ucidă, după ce au încercat să
le smulgă cît mai multe capitulări morale“. Nu fac martiri,
însă nasc martiri, iar oamenii găsesc tot timpul calea către
adevărul care eliberează.
Cînd îl citeşti pe
Monsenior, simţi că te dezbraci de tine. De tot ce e urît,
fals, murdar, impus, împrumutat. Tu, în faţa ta, total
necunoscut ţie. Eşti speriat, dar nu eşti singur. Cu înfrigurare
te laşi atins de dorinţa de a căuta adevărul. Să vrei să fii
om. E straniu şi incredibil de frumos să vezi că tot ce atingea
Vladimir Ghika se transforma în bunătate, lumină, linişte şi
adevăr. Era uşa cerului, deschis larg, pe care îl ţinea în
mîna sa în timpul liturghiei. Cerul deschis odată cu
sufletul şi cu mintea. Fiecare cuvînt deschide o uşă,
fiecare om poate deschide o inimă – Monseniorului i s-a deschis
cerul... Şi nimic nu-l face mai om pe un Mare Om ca modul în
care se raportează la suferinţă, neputinţă, teamă, singurul cu
adevărat autentic: „Gîndurile negre sînt foarte greu
de evitat. Şi totuşi nu-mi sînt familiare şi trec uneori
dintr-odată, cînd, în mod excepţional, par să mă
atingă, ca mai deunăzi, cînd mi-a vorbit o fetiţă de 7 ani.
Dialog, după două bătăi în uşă: «Lăudat să fie
Isus Hristos.» «În vecii vecilor! Ce vrei,
fetiţo?» «Nimic, am venit să stau cu D-ta.» «Eh!
De ce?» «Mi-a fost milă de tine...». Gîndurile
negre au început să treacă dintr-odată, cu un silogism
luminos: «Dacă acestei micuţe, care nu mi-e nimica, i-a fost
milă de mine, cum ar putea Dumnezeu, care e totul pentru mine, să
mă lase în disperare?»“.
Despre Bucureşti şi „Sfînta Frică“
Adevărată frescă, aceste scrisori
reprezintă mărturia unui om care vorbeşte în numele tuturor
acelora care nu mai sînt sau care nu mai aveau dreptul să fie
(arestaţi, morţi, bolnavi, săraci, singuri), este vocea laşilor
şi a trădătorilor, a frigului şi a lipsei de sens, a celor care
îl arestează pe Vladimir Ghika în plină zi pe stradă
şi îl despoaie de umilele haine, vocea întunericului şi
a neputinţei, dar, mai presus de orice, vocea misterului divin: „Din
punct de vedere spiritual, se petrec lucruri foarte mari şi foarte
frumoase care răsar din cel mai mare rău, ca pentru a-l sfida“.
Din ele se degajă mai ales optimismul său „congenital şi
supranatural“, naturaleţea exprimării, umorul deosebit: „Am
putut să-mi adăpostesc lucrurile... în lada cu ieslea de
Crăciun din balconul capelei noastre – au scos afară măgarul şi
boul, care mi-au cedat cu amabilitate locul [...]“. Bucureştenii,
loviţi de „Sfînta Frică“, inventează, denaturează,
prinşi într-un carusel al absurdului; cu cît oraşul
încremeneşte în mizerie, sărăcie şi tăcere, cu atît
vocile, depersonalizate, se eliberează mai uşor din teroarea surdă:
„Despre rude, prieteni şi cunoştinţe, sînt puţine de
spus, iar veştile indirecte poartă toate amprenta mitomaniei
obişnuite, ajunse la un paroxism nemaiauzit (sinucideri cu detalii,
urmate de o întîlnire pe stradă, două zile mai tîrziu,
a respectivilor sinucigaşi, pentru care mă rugasem la pomenirea
morţilor, în timpul liturghiei...)“.
În fiecare chip care suferă se
ascunde Isus
Operat de două ori de hernie, alungat
împreună cu surorile congregaţiei „Fiicele Carităţii
Sfîntului Vincenţiu“ din spitalul şi sanatoriul Sf.
Vincenţiu de Paul, actualul Institut de Endocrinologie „C.I.
Parhon“ (Msg. înfiinţează primul spital gratuit din România
şi prima ambulanţă), anulat ca individ („mi se contestă
cetăţenia şi... legitimitatea“), redus, ca preot, la un program
foarte strict (oficia slujbe la Biserica franceză Sacre Coeur,
construită în anul 1930, lîngă sanatoriu), Msg. ajunge
să rostească, liber prin iubirea faţă de persoanele treimice,
„rugăciuni fără cuvinte“: „Mi s-a spus şi mi s-a repetat –
scrisoarea din 7 noiembrie 1951 – că-i fac pe oameni să plîngă
şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci cînd mă
produc. [...] «Făcîndu-i pe oameni să plîngă»
am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a
dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plîns în
alt fel. Suferinţele de toate tipurile au ajuns la limita
suportabilului, cu un fel de caracter ipocrit, subteran şi
progresiv. O poveste de Edgar Poe, cu pereţi de fier acţionaţi
printr-o mişcare de ceasornic, care se apropie unul de altul cu o
viteză aproape imperceptibilă şi constantă de o jumătate de
milimetru pe minut şi care nici măcar în momentul strivirii
finale şi fatale nu se vor mişca nici mai repede, nici mai încet
pentru asfixierea şi zdrobirea definitivă“. Intimul, personalul
(Msg. vorbeşte despre sine doar pentru a „lichida“ problema şi
pentru a evita mitomania bucureştenilor), aproape transparent,
poartă însemnele tuturor celorlalţi.
În fiecare chip care suferă se
ascunde Isus, ne spune Msg. În suferinţă, oamenii sînt
egali în faţa Domnului; nu există durere mai mică sau mai
mare, fiindcă toate o conţin pe singura adevărată: „În
acelaşi timp, «adevăraţii ortodocşi», îngroziţi
de ceea ce se întîmplă, se convertesc tot mai mult, cu
toate riscurile şi primejdiile (trecînd mai ales la ritul
latin, în acest moment). Cel puţin, în toată această
persecuţie, nu mai există măcar vreun pretext politic şi ai
conştiinţa că suferi doar pentru Dumnezeu“. Această latură
profund umană care ni se dezvăluie în scrisori, atît de
uşoară şi de plină de haruri, strălucind în lumina crucii,
în numele căreia trăieşte şi se jerfeşte, ne invită la
meditaţie şi la rugăciune: „Noi aici avem mare nevoie de
rugăciuni...“.
„Rugaţi-vă toţi cît de puţin
pentru mine, de la Dan, la telefon, pînă la bătrînul
din vechea gardă, ca să nu fiu mai prejos de nivelul cerut, ca om,
ca român, ca şi creştin, ca preot şi ca «martor al lui
Dumnezeu».“
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters