Michel Tournier
Jurnal extim
Traducere din limba franceză
de Radu Sergiu Ruba
Editura Humanitas,
Colecţia „Memorii/Jurnale“, 2009,
166 p.
Un jurnal intim devenit carte este,
brutal spus, o invitaţie la voyeurism. Pe deasupra, dacă autorul,
în viaţă fiind, a avut şi gustul narcisic de a-şi exhiba
micul univers interior, în care se strecoară volens-nolens
aerul epocii, amiciţiile şi inamiciţiile, preferinţele şi
antipatiile, evenimentele mai mari ori mai mărunte, numele şi
modelele momentului, ne regăsim firesc în intimitatea celui ce
devine mai mult decît un nume de pe-o carte. În faţa
Jurnalului extim al lui Michel Tournier, am avut o senzaţie difuză
de déjà...lu: într-una din prozele mai vechi ale
autorului, Fata şi moartea, joaca preferată a Mélaniei este
să privească ore în şir prin gemuleţele colorate de
deasupra scării la grădina care se metamorfozează spectaculos:
prin sticla albastră, capătă adîncimea misterioasă a
genunilor marine, prin cea roşie străluceşte incandescentă, prin
cea gri se acoperă de pulberea fină a plictiselii...
Din înaltul unei vîrste pe
care clişeul o împodobeşte cu adjective precum „respectabilă“
şi al unei cariere presărate cu succese mai răsunătoare sau mai
palide, Michel Tournier scrie jurnal, exersîndu-se în
direcţia inversă, pe care ne-o anunţă încă din titlu:
jurnalul lui nu este unul in-tim, ci ex-tim, asemănător
„catastifului de socoteli şi evenimente de familie“ al
boiernaşilor de altădată. Dacă am acorda credit titlului şi
celor cîteva rînduri cu care autorul şi-a deschis
cartea, nu am regăsi nimic din deliciul scriiturii confesive, ci
doar înregistrări laconice despre mişcările anotimpurilor şi
capriciile meteorologiei. Un soi de plictis ucigător... Diaristul
nostru refuză să se mai măsoare şi să se mai admire în
oglinda propriului scris, să-şi facă prognoze şi diagnoze, ci se
ambiţionează să-l alunge pe eu ori să-l folosească în
notaţii prea puţin semnificative pentru relieful lui interior. Ba
mergînd şi mai departe, intenţionează să joace rolul
ochiului care percepe ori pe cel al lentilei care captează sec
instantanee. Un diarist-instrument, nimic mai mult...
Ne aflăm, evident, în faţa unui
produs literar „poleit“, conceput la umbra imperfectă a unei
reţete utopice, de vreme ce implică un subiect inteligent şi
sensibil, care şi-a fixat, de-a lungul miilor de pagini scrise, un
stil. Dispare dintru început pretenţia de autenticitate, atîta
cîtă e, a jurnalului ca notaţie (cvasi)cotidiană, la cald.
Jurnal extim este, de fapt, un colaj de notaţii dintre cele mai
diverse: curiozităţi, fapte diverse, anecdote, dispariţia unor
prieteni, citate din autori celebri, observaţii de fineţe sau la
limita platitudinii, proiecte literare, vise, poezie măruntă a
cotidianului, precum „împunsăturile de lună“ despre care
îi pomeneşte tapiţerul cînd îi explică de ce
mocheta este decolorată în dreptul lucarnei etc.
Conform declaraţiilor autorului, un
asemenea gen de scriitură este un exerciţiu de stil cît se
poate de util, pe care îl recomandă copiilor dintr-o şcoală:
„ochiul şi urechea voastră vor învăţa să decupeze şi să
reţină din imensa gamă de percepţii cotidiene ceea ce se poate să
treacă în scrisul vostru. La fel cum privirea unui mare
fotograf înconjoară şi încadrează scena care poate
deveni o imagine“. Ajuns în vîrful unei cariere
literare întinse pe o jumătate de secol, ca scriitor consacrat
a cărui operă este tradusă în zeci de limbi şi studiată în
universităţi, mai are nevoie Michel Tournier de asemenea exerciţii?
Alegerea acestei formule de jurnal à
rebours nu este nici măcar o formă de pudoare, căci Michel
Tournier, om şi scriitor, se desprinde întreg din aceste
pagini mozaicale, nu numai din cîte o frază sau un pasaj
lipsit de echivoc – cum întoarcem prima pagină, dăm peste o
notiţă despre un examen cardiac, peste alte cîteva ne
vorbeşte despre ameninţarea surzeniei –, ci din însăşi
selecţia materialului, a cuvintelor folosite ca să descrie grădina
răvăşită de furtună sau, pur şi simplu, din muzica frazei.
Scriitorul cunoaşte prea bine
falsificarea prin scris, iar un jurnal ca instrument al cunoaşterii
de sine i se pare inutil şi plin de fatuitate în condiţiile
în care îşi declară cu modestie vacuitatea interioară:
„Cît despre ceea ce sînt eu prin mine însumi,
cînd am terminat de scris, nu ştiu prea bine şi nu mă
interesează. Semăn cu actorul care l-a încarnat pe Hamlet, pe
Nero, pe Alceste, pe Don Juan, pe Faust şi care, dezbrăcat şi
demachiat, nu mai e nimeni“. În ciuda acestei declaraţii şi
a intenţiei de a se cantona în exterior, găsim fără
dificultate cîteva laitmotive general-umane şi, totodată, cît
se poate de personale: celebritatea, ameninţarea bolii, teama de
bătrîneţe şi de servituţile ei, moartea curată şi moartea
murdară – infarctul şi cancerul –, copiii pe care i-ar fi putut
creşte, inevitabilul „ce aş schimba dacă aş putea să o iau de
la capăt?“...
Retras de aproape 50 de ani la ţară,
locuind într-un prezbiteriu, în vecinătatea unor oameni
simpli, Michel Tournier poate face figură de Candide, ce-şi cultivă
cu înţelepciune grădina, într-un dulce idilism rural.
Este o impresie falsă, căci scriitorul este departe de a fi un
ermit. Invitat în platourile de televiziune franceze, germane
sau austriece, ori la radio, vizitat în mai multe rînduri
de Mitterrand, de doctoranzi în opera lui Michel Tournier sau
cititori absorbiţi de lumea lui de cuvinte, intervievat de
jurnalişti străini, invitat de onoare la conferinţe ce-i sînt
dedicate, Michel Tournier este o vedetă a culturii franceze
contemporane, un candidat serios şi cu vechime pe lista Nobelului.
Despre acesta din urmă, eternul candidat vorbeşte cu o luciditate
şi o sinceritate destul de rare în breasla marilor orgolii.
Departe de a se drapa în false modestii, scriitorul recunoaşte
că premiul cel mare l-ar elibera de o mult prea lungă aşteptare,
i-ar acorda pedigree-ul aristocraţiei literare, l-ar transforma
într-un soi de instituţie naţională, dar, mai presus de
orice, ar răspunde inutil de tîrziu scepticismului mamei sale,
care îi declarase cu francheţe: „n-o să mă faci niciodată
să cred că eşti celebru“.
Dincolo de aerul jovial, de umorul şi
delicateţea atîtor pasaje, de vocile candide ale puştilor din
sat, de savoarea vorbelor de duh, de spectaculosul ascuns în
inima banalului de fiecare zi, Jurnal extim al lui Michel Tournier
este cartea bătrîneţii şi singurătăţii scriitorului.
Pasajele despre sinucidere, despre cancerul de care suferă sfîşietor
cîţiva prieteni, despre micile şi marile neputinţe ale
vîrstei adaugă grăuntele, atît de uman, de amărăciune,
de regret, de nostalgie. Toate tonurile sînt aici, însă,
în ţesătura multicoloră a mărunţişurilor încîntătoare,
au o surdină ce le anulează orice stridenţă. Omul care face
curăţenie în carnetul de adrese, de unde îi şterge pe
cei dispăruţi, este o imagine fin polisată a disperării şi a
spaimei de moarte.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters