OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Eugen Negrici întreprinde în Iluziile literaturii române un demers deconstructiv asemănător celui realizat de Lucian Boia, încă din anii ’90, la nivelul miturilorîmitografiei istoriei noastre naţionale. Cu doza de spectaculozitate şi de sfidare „scandaloasă“ subînţeleasă. Şi, în plus faţă de Boia, cu un bonus de charismă. Autorul acestei cărţi, eminent profesor de literatură română, pe cît de ataşat de obiect, pe atît de sceptic în privinţa şanselor acestuia de rezistenţă la eroziunea timpului, propune o reexaminare neconcesivă a istoriei literaturii române: a clişeelor, a malentendu-urilor, a suprainterpretărilor, a distorsiunilor de receptare care o consolidează ca „ficţiune“ şi, simultan, o subminează ca naraţiune credibilă. Eugen Negrici reconstituie, cu o mare vervă ce disimulează, în fond, amărăciunea, traseul travestirii unei iluzii în certitudine: anume că literatura română e o „mare“ literatură şi că istoria ei curge pe un făgaş sigur, fără întreruperi, fără accidente, fără devieri ale cursului. Iluzie configurată în acord cu necesităţile autolegitimării naţionale, cu tendinţele mitizante ale spiritului românesc (nu cred că poate fi lesne ocolită sintagma de „spirit românesc“, cu o anume încărcătură esenţialistă), şi instrumentată ideologic în diferite etape ale istoriei noastre, mai cu seamă în perioada comunistă.

Urmărind felul în care discursul metaliterar interferează cu definirea identităţii naţionale, Eugen Negrici procedează la identificarea miturilor fondatoare – între acestea, mitul „Cetăţii asediate“, al „Complotului malefic“, al „SalvatoruluiîOmului Providenţial“, mitul „Vîrstei de aur“ şi al „Paradisului pierdut“ (inventariateîanalizate şi în Literatura română sub comunism) – şi la fixarea lor într-o ecuaţie ce explică mecanismele de reacţie ale mentalului colectiv la anumite situaţii destabilizatoare, cu efect asupra producţiei culturaleîliterare individuale. Altfel spus, autorul cărţii de faţă încearcă să găsească răspunsuri la întrebări precum: În ce fel cele două tendinţe generale ale mentalului românesc, „impulsul protector“ („sentimentul difuz al primejdiei“) şi „impulsul compensator“ („sentimentul vacuităţii şi al frustrării“), matriţează stilistic creaţia literară şi, implicit, discursul asupra ei – discursul critic, discursul istorico-literar? Cum se explică reticenţa faţă de revizuire sau carenţele spiritului critic? De unde nevoia de inventare a unei tradiţii literareîculturale şi care sînt efectele automistificării? Metoda este, cum se vede, aceea a melanjului între mitanaliză, critică a mitului, deconstrucţie barthesiană.

Dincolo de interogaţiile deja enumerate, întrebarea nodală a cărţii lui Eugen Negrici îmi pare a fi aceasta: De ce literatura a fost percepută ca valoare centrală în anumite momente ale istoriei noastre şi de ce nu mai poate fi astăzi percepută la fel? Întreaga argumentaţie, întreaga desfăşurare de forţe polemice a criticului se desfăşoară în jurul acestei chestiuni de actualitate: deconcertanta scădere de prestigiu a literaturii în climatul socialîcultural de după 1989. În acest sens, Iluziile literaturii române reprezintă o încercare de exorcizare a unei nelinişti legate de şansele pe care le mai poate avea literatura şi, în speţă, literatura naţională în era globalizării. Pentru generaţia lui Eugen Negrici, urgenţa unei discuţii pe această temă se impune ca o necesitate. Şi nu doar pentru că e în joc justificarea unei opţiuni şi a unei acţiuni de o viaţă, ci şi pentru că generaţia cu pricina s-ar putea să fie ultima „generaţie de creaţie“ care joacă pe cartea cultului pentru Literatură, a literaturii în sens „tare“. Pentru că, dincolo de contestările sau de „procesele“ pe care le-am putea intenta şaizeciştilor (din varii motive: tăceri, pactizări, cauţionări, „adevăruri spuse pe jumătate“), nu le putem contesta o calitate – şi încă una esenţială – pe care cei ce vin după ei nu o mai au: credinţa – şi nu folosesc întîmplător cuvîntul credinţă! – într-un sens mai înalt al literaturii. Scriu asta, deşi nu exclud posibilitatea ca unii să ricaneze la citirea sintagmelor „sens mai înalt al literaturii“, „literatură în sens tare“ ş.c.l. – expresii nu doar desuete, mărci ale unui paseism păgubos, ci şi, se va zice, „primejdioase“ prin potenţialul lor „reacţionar“. Nu ştiu în ce măsură întrebarea centrală a cărţii lui Eugen Negrici reprezintă, pentru optzecisto-nouăzecişti sau pentru junii „douămiişti“, o urgenţă, dar o provocare ar trebui să reprezinte. Asta cel puţin pentru cei care nu se vor mulţumi doar cu delectarea produsă de discursul spumos, „incendiar“, cînd vituperant, cînd mucalit, paradoxal şi derutant al criticului, ci vor exersa o lectură ceva mai suspicioasă...

Ne-am fi aşteptat, poate, ca un şaizecist să se manifeste neabătut ca un pledant al cauzei generaţiei sale. Asta în contextul în care, de vreo două-trei decenii încoace, pledoariile generaţioniste sînt de-a dreptul asurzitoare. Dar, mi se pare, nu şaizeciştii ating notele cele mai ascuţite în acest vacarm. Ceea ce impresionează înainte de toate în cartea lui Eugen Negrici este un enorm efort de obiectivare, de transgresare a parti pris-urilor generaţioniste, cu riscul autoblamării exagerate. Criticul face aici, fără ezitare, procesul lumii (literare) în care s-a afirmat şi al valorilor în care a crezut, (psih)analizează „iluziile“ generaţiei sale şi, implicit, propriile iluzii, pledează pentru revizuiri radicale, pune diagnostice fără echivoc, deloc îmbucurătoare – diagnostichează, de pildă, obedienţa funciară a scriitorului român, care „a dezvoltat foarte devreme o psihologie a servituţii domestice“, sau schizoidia spiritului nostru naţional, animat cînd de bovarismul progresului, cînd de impulsuri paseiste. În toate alegaţiile sale, criticul se dovedeşte un spirit nedogmatic, adversar amuzat al concluziilor definitive şi al militantismului inhiba(n)t. E moderat – deşi categoric, casant – şi în polemica purtată cu optzeciştii („postmoderniştii“ autohtoni), cărora le concede legitimitatea contestărilor de acum douăzeci şi ceva de ani, dar nu şi oportunitatea activismului lor un pic excesiv. Comică i se pare autorului Iluziilor literaturii române pretenţia optzeciştilor de a se revendica de la postmodernism în plin naţional-comunism ceauşist şi în condiţiile în care, defazată, literatura română era departe de a-şi fi epuizat filonul modernist; comică şi iluzia subversivităţii lor (aliată cu o autoeroizare, care ne-a cam spart timpanele după Revoluţie, aş adăuga eu…) – „Literatura lor nu era însă făcută să înfrunte: era uşor de recuperat politic şi de integrat ideologic ş…ţ; nu răsfrîngea tragismul stării noastre de conştiinţă; fiindcă tragismul lor avea un veşnic aer ironic şi autoironic, autorii nu riscau nimic sugerînd, histrionic, omniprezenţa jocului. Dacă au devenit indezirabili şi au iritat întrucîtva «organele» ş…ţ este pentru că «se jucau» în grup, ceea ce, într-un regim totalitar, trezeşte automat instinctul reprimării“. Eugen Negrici ar fi putut continuaîamănunţi analiza iluziilor optzeciste, ar fi putut insista asupra reactivării unor mituri soteriologice şi progresiste în discursul de după 1989 al optzeciştilor. A preferat să se oprească însă în pragul anului 1990 şi să pună astfel în paranteză transformarea discursului optzecist din discurs revendicativ al contestatarilor în discurs normativ al învingătorilor. Opţiune justificatăîjustificabilă, întrucît e destul de incomod încă să examinezi critic „iluziile“ unei generaţii care formează acum establishment-ul.

Deşi aplicată asupra istoriei literaturii române în ansamblu, deconstrucţia operată de Eugen Negrici vizează, în fond, în special iluziile perioadei postbelice. De fapt, analiza întreprinsă în această carte are în vedere nu „iluziile literaturii române“ pur şi simplu, ci iluziile literaturii române aşa cum sînt ele filtrate şi consolidate prin discursul metaliterar postbelic. Unghiul de vedere este deci îngustat prin plasarea într-un punct privilegiat, cvasiimobil. De oriunde ar porni – de la scrierile Evului Mediu românesc sau de la iluziile paşoptiştilor –, criticul tot la literatura scrisă sub comunism ajunge, traseu ce echivalează, parcă, cu revenirea obsesivă la o situaţie traumatică, în intenţia exorcizării ei. Perioada comunistă este intervalul în care tendinţa – firească, în anumite doze – de mitizare a unor epoci culturale sau de „sanctificare“ a unor autori (clasici) duce la grandomanie naţională şi la naţionalism de operetă. Grefată pe un mai vechi, constitutiv chiar, complex de inferioritate al unei culturiîliteraturi tinere, paranoia comunistă atinge o înaltă cotă a ridicolului prin inventarea orwelliană a unei tradiţii culturale „nobiliare“: aşa se ajunge la „înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor şi atitudinilor literare“, la „scormonirea după strămoşi de vază“ sau la obsesia protocronistă a întîietăţii. Nu doar spectaculos, ci, în acelaşi timp, foarte convingător este capitolul în care, investigînd istoriografia literară a vremii, criticul demontează (acribios, cu un zîmbet sarcastic) presupusul umanism, presupusa Renaştere ori presupusul baroc al culturii române – curente inexistente, de fapt, la noi, greu de dislocat acum, mai cu seamă din discursul didactic asupra literaturii române.

Demersul profesorului Eugen Negrici arată în ce grad delirul de grandoare al acelei epoci a compromis ideea de operă durabilă, de clasicitate, de literatură naţională. Paginile în care criticul încearcă să(-şi) explice originea reticenţei actuale faţă de ceea ce înseamnă „clasic(i)“ şi „clasicitate“ pot fi citite ca o transparentă automărturisire: „Mai avem noi, cei trecuţi prin comunism, şi un alt solid motiv de antipatie şfaţă de „clasicitate“, n.mţ. Cînd, la anumite intervale de timp, presa, televiziunea şi radioul dădeau prioritate unui număr mare de simpozioane, mese rotunde, conferinţe etc. sub deviza «apelului» la clasici, presimţeam că ni se pregăteşte ceva. Pentru că începuserăm să descifrăm codurile Puterii, ştiam că acesta este semnalul începutului unei noi campanii de reîndoctrinare, de dezavuare a îndrăznelii estetice (asimilate celei politice), a nonconformismului, a modernismului, a experimentalului. Apelul la «clasicii» serviţi drept model ş…ţ coincidea cu apelul la epopeea naţională şi cu revigorarea Cîntării României“. De aici şi afirmaţia criticului – prea peremptorie, parcă, prea „definitivă“ – că „miza pe clasici duce la dirijism şi intoleranţă“, că ideeaîprejudecata exemplarităţii inhibă creativitatea, blochează înnoireaîrevizuirea. O asemenea optică e justificată, cred, într-o epocă precum aceea de dinainte de 1989 (şi poate chiar în nebuloşii ani ’90), cînd tentaţia opoziţiei faţă de tot ceea ce propune aparatul de îndoctrinare comunistă e, nu doar explicabilă, ci chiar salutară, cînd înnoirea şi experimentul sînt periclitate de pledoaria pentru încremenirea în tipare vechi, iar o nouă promoţie de scriitori (în speţă cea optzecistă) e sistematic pusă în umbră. Dar mai cred totodată că, în clipa de faţă, cînd lucrurile s-au cam inversat, cînd clasicii sînt din ce în ce mai puţin vizitaţi şi din ce în ce mai agresiv puşi la colţ, cînd actualitatea literară, fie şi (sub)mediocră, e valorizată excesiv şi în detrimentul unui trecut literar care nu e totuşi de neglijat, cînd generaţiile traumatizate de o memorie prea încărcată s-ar putea să fie urmate de „generaţii fără memorie“, în momentul de faţă, deci, aserţiunea că miza pe clasici nu e deloc stimulatoare, ba dimpotrivă, s-ar cuveni examinată cu foarte mare atenţie. Altfel, riscăm să înlocuim iluzia unei tradiţii literare mai bogate decît este, cu iluzia că putem construi ceva pe vid (să înlocuim mitul trecutului fastuos cu mitul prezentului paradisiac, suficient sieşi). Ambele sînt la fel de păguboase.

De altfel, mărturisesc că nu-l cred pe cuvînt, pînă la capăt, pe autorul Iluziilor literaturii române, atunci cînd pare a susţine – mai degrabă din raţiuni polemice şi din nevoia relativizării problematizante, înţeleg – „dependenţa valorii de ceasul istoriei“ ori nocivitatea mizei puse pe clasici. E neîndoielnic că şi „opera moare“, „că viaţa ei nu poate fi prelungită decît prin autosugestie“ şi cu riscul mumificării textului; dar sînt opere care „îmbătrînesc“îse degradează mai greu decît altele (organismele biologice au, în fond, o existenţă a cărei durată variază de la cîteva ore la cîteva secole – ca să păstrăm comparaţia „biologistă“ a criticului), şi nu ştiu dacă e bine să proclamăm prematur deprecierea sau dispariţia lor, declarînd prăfuite (prăfuiţi) cărţi (autori) ce-ar mai putea fi citite (citiţi) încă multă vreme de aici înainte. Nici Eugen Negrici nu o face, de altfel. Criticul pune în chestiune numai, cu maximă cruzime (implicit faţă de propriile iluzii literare, nu toate pierdute!), dar şi cu o vivacitate intelectuală remarcabilă, posibilităţile de „conservare“ ale tradiţiei literare şi temeinicia „credinţei“ în literatură. Cartea de faţă este opera unui critic în acelaşi timp deziluzionat şi conştient de impactul realmente creator al iluziei. Citită printre rînduri, ea ne mai lasă, aproape intacte, destule iluzii...