OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De unde credeam ca premierele romanesti ale toamnei se vor succeda intr-un ritm strasnic, spre a compensa raristea primelor opt luni ale anului – cind au fost lansate doar doua filme noi, in extrema disparitate calitativa (Ticalosii de Serban Marinescu si California Dreaming’ de Cristian Nemescu) –, iata-ne incheind luna octombrie 2007 cu un singur film autohton in spectacol de gala: ingerul necesar de Gheorghe Preda.

Asta dupa ce, flancind indeaproape tulburatorul 4.3.2 al lui Cristian Mungiu in primele saptamini ale toamnei, au scandalizat mai putin decit era cazul Dupa ea de Cristina Ionescu si Logodnicii din America de Nicolae Margineanu. ingerul necesar e, asadar, a sasea premiera 2007, incit intram in penultima luna a anului abia la jumatatea bietei cifre consacrate in anii imediat precedenti: 12 filme anual. Iar pentru luna noiembrie se anunta un tandem efectiv emblematic: Sergiu Nicolaescu – din nou performer al productivitatii, cu filmul Supravietuitorul terminat inainte de a se stinge scandalul finantarilor din decembrie trecut – si Adrian Popovici, care poate conta, invers, pe stingerea ecourilor dupa debutul cu Vlad nemuritorul, din urma cu cinci ani, ca si pe epuizarea pina la premiera a furiei stirnite cu anticipatie de noul sau subprodus, Un acoperis deasupra capului, plimbat si dosit timp de doi ani pe la festivalurile locale. Ajungem astfel cu numaratoarea la cifra 8. Unde ne si oprim (la nivelul productivitatii anilor 1961-1962), daca dam crezare site-ului Cinemagia: nici o premiera romaneasca programata in decembrie.

Alternativa rebuturilor ontologice
Chiar daca se vor gasi amatori interesati sa profite de haloul „lunii cadourilor“, spre a bifa examenul public evitat ani in sir, cu filme finantate din 2003-2004, chiar daca reducerea numarului anual de premiere nu va mai aparea prapastioasa (cu o treime mai putine decit in anii precedenti!), cifra rotunjindu-se intre timp cu anuntatul lungmetraj documentar Razboi pe calea undelor, dedicat de Alexandru Solomon postului de radio Europa Libera, sintem in fata unui hiatus, a unei (eufemistic vorbind) dereglari atestate de data asta si strict filmografic. Nu de proportiile si nici de natura celor de la cumpana anului 2000 – cind timp de un an si jumatate au fost suspendate premierele romanesti –, dar nu mai putin simptomatice. Daca in anul 2000 se inventariau neputinta de reformare a CNC-ului imediat postceausist si falimentul in corpore al vechii garzi, care monopolizase noile case de filme etatiste – cu exceptia Studioului Ministerului Culturii condus de Lucian Pintilie – si cantonase exclusiv in specii vetust-bugetivore, intr-un ridicol contratimp istoric ca tip de cinema (de la A unsprezecea porunca de Mircea Daneliuc la Hotel de lux de Dan Pita, fara a mai vorbi de Triunghiul mortii de Sergiu Nicolaescu sau Terente, regele baltilor de Andrei Blaier), impotmolirea inregistrata de CNC 2 in 2007 tine de ambitia sistemului nereformat de a ne oferi ca alternativa la Noul Val si la Noul Cinema al tinerei generatii rebuturi ontologice in serie. Rebuturi si anume ontologice, fiindca in patru din cele sase lungmetraje in premiera citate la inceput nu-i vorba de firesti inegalitati, nici de ratari partiale ori esecuri aleatorii, inevitabile proportional in orice cinematografie.

Un cinema al vitrinelor de lux?
Lasind in plata Domnului Ticalosii lui Serban Marinescu si Dinu Sararu, care a deschis cu intirziere de un trimestru anul filmic 2007, fiecare dintre cele trei premiere ale toamnei care au precedat sau urmat filmului 4 luni, 3 saptamini si 2 zile e in sine o mostra... antologica, in trena ontogeniei ratate a fostei cinematografii socialiste. Dupa ea este parasutarea in productie familiala cofinantata de CNC a unei regizoare de ocazie, in compania unei scenariste asijderea (bineinteles unica pentru toate compartimentele script-ului, dupa tipicul anilor ’50), pentru ilustrarea in maniera reclamelor la produsele cosmetice (vezi si casting-ul fotogeniei feminine) a unei insailari fara urma de umor, cu stupiditati agresive in suficienta si kitsch-ul lor topesc, despre cum e dupa ele barbatul arhetipal.

Logodnicii din America statuteaza mai net aceeasi estetica si politica promotionala in familie finantata public (regizor-coproducator-casting-muzica-echipa de filmare), cu desfiintarea, practic, daca nu a atributiilor, a prerogativelor scenaristice (filmul nu e cu, ci „dupa un scenariu de Eva Sirbu“), in favoarea unui artizanat al topeniei lustruite pe pajistea si in intreg decorul fastuos al unei vile de pe malul lacului Snagov, unde se insceneaza contrapunctic o melodrama neo-postsamanatorista, cu iubirea ex abrupto, dar si etern imposibila, dintre un frate necunoscut tocmai aterizat din America (?!) si sora bastinasa. Iar ingerul necesar este decantarea apasat stilizata, epura severa a acestui trend, prin inlocuirea promovarii artizanal-familial-ceneciste cu resuscitarea ca marota artizanal-cenecista a autorului total: regia, scenariul si scenografia Gheorghe Preda.

Sint simptomatici si nasii lungii gestatii a triadei. Cel mai vechi e proiectul ingerul necesar, selectat in 2003 de Andrei Blaier, Fanus Neagu, Cristina Nichitus, D. R. Popescu (plus regretatul Iosif Naghiu), constituiti intr-o comisie care a umplut paharul protestelor, determinind desfiintarea/trecerea in culise a Colegiului Consultativ tutelar instituit in 2001. Dupa ea dateaza „numai“ din 2004, prin decizia comisiei formate din (unul si unul!) Radu F. Alexandru, Ioan Carmazan, Bogdan Dumitrescu, Florin Mihailescu (plus Dinu Tanase, care s-a dezis public de deciziile majoritatii). Logodnicii din America ne scuteste, in schimb, de insiruiri de nume, fiindca fostul operator emancipat regizor (numit mai sus) e nu doar performer al productivitatii inca din anii ’80, dar – mai nou – si al conturnarii oricarei comisii: in ciuda situarii sub linia de plutire la concursul din 2004, a obtinut finantarea direct de la competentele binestiute ale ministerului de resort.

Hobby-uri tiranice in loc de cinema
Adevaratul numitor comun e, insa, unul de fond cultural si oarecum estetic. N-am avut in nici o stagiune precedenta sansa de a contempla o asemenea platforma solidara si omogena, nu deliberata, dar, in cele din urma, declarat si manifest alternativa (pe la conferintele de presa din vara de la TIFF 6 – Cluj si IPIFF 2 – Mamaia), cu negarea rituos-nervoasa a ofertei prea laudate a Noului Cinema Romanesc. Daca e sa dam un nume acestui trend, el ar fi in linia sintagmei cu care precursorii neorealismului italian din anii ’40-’50 combateau cinematograful transmussolinian al „telefoanelor albe“. Un cinema al vitrinelor de lux ar fi faza 2007 a „restauratiei mediocrate“, numite ca atare, in rima cu Noua Critica, de catre Cristi Puiu, la rasunatoarea sa conferinta de presa de la inceputul anului. Experienta neorealista fiind cronologic prima gena formativa amputata in deceniile dictaturii. O experienta niciodata recuperata integral la nivel de scoala si de scolarizare publica a noilor generatii. De unde si visceralitatea (ascunsa numai in virtutea marilor premii internationale) cu care e comentat in cercurile aferente „mizerabilismul minimalist“ al celor 5-6 filme de virf ale tinerilor, izolate in productia autohtona a ultimilor sapte ani.

Daca titlul interviului luat lui Cristi Puiu dupa debutul cu Marfa si banii (Romania literara, iulie-august 2001) era Manifest impotriva operei inventate din nimic, Gica Preda (caruia uneori pare a nu-i lipsi un fair-play intelectual) ar trebui sa accepte, cu elascitatea speculativa de rigoare, un titlu exact pe dos in comentarea lungmetrajului sau de debut intirziat: pentru opera inventata din nimic! A mers destul de departe in acest sens clarificator. „Cineastii romani – zicea generic si distant debutantul la conferinta de presa – se rafuiesc cu Romania, artatindu-i toate mizeriile si toate zonele dubioase. Eu ma rafuiesc cu ea intr-o maniera mai radicala: n-o arat. Ea nu exista pentru mine.“ Ce „arata“ totusi ingerul necesar, in afara de „conceptualizarea ironica si sadica a cuvintului inger“, e mai greu de spus, cum greu iesim din confuzia cadrelor si secventelor introductive, cind ni se pare ca Ana (Anca Florea) este o ingrijitoare fotogenic-anosta (femeia de serviciu de odinioara) de la o expozitie stereotipa si mereu pustie de arta plastica in alb pe alb, ingrijitoare dotata cu un aspirator de praf care o imbolnaveste de astm si o face sa tuseasca demonstrativ spre aparat. Cind de fapt expozitia saraca si pustie e chiar locuinta privata a nebanuitei pianiste-compozitoare, din cartierul de vile nu de la Snagov, ci de la Baneasa.

Locuinta si spatiu in care se desfasoara 90% din minutele filmului („nu prea am prieteni“, nici un fost sau actual prieten nu are Ana, care „nu are nevoie de nimeni in jur“). Vagi tresariri de cinema apar doar in citeva cadre din rest, cam in a treia si in ultima cincime a filmului: un politist (Constantin Florescu) o filmeaza in secret pe Ana si e filmat la rindu-i de mafioti, apoi Ana e urmarita pe o sosea ultrapitoreasca din Grecia (?!) de o masina de lux superlong. Toate aceste scurte tresariri compromise fiind de faptul ca, la ATF-UNATC-ul de mult absolvit, „autorul total“ n-a avut cum sa afle si sa exerseze in ce conditii abstractul si staticul, fantasticul si speculativul devin functionale in cinema, in timpi reali si cu un simt al detaliului obiectual-real obligatoriu (apud André Bazin) chiar in basmul filmic. Nenorocirea suplimentara e o colectie de poncife doctorande de o infinita gaunosenie (a aduce in secolul XXI bijbiielile filmic-plastic-muzicale din jurul anului 1920), totul esuind in etalarea unei megalomanii maladive (autobuzele bucurestene, ca si hotelurile si spatiile balneare grecesti inundate de mesaje de iubire uriesesc-grafice catre ingrijitoarea Ana), incit pentru autoamagirea fatala nu mai lipseau, de aceeasi sorginte, decit exclamatiile unei consacrate Madame Encomion, dupa spectacolul de gala de la Cinema PRO: „splendid“, „impecabil“, „exceptional“!