Autor: 
Categoria: 
Pierre Bayard
Le Plagiat par anticipation
Éditions de Minuit, Collection „Paradoxe“, Paris, 2009, 160 p.
În ianuarie 2009 a apărut, la
Minuit, în Paris, ultima carte a faimosului Pierre Bayard,
autorul bestsellerului internaţional Comment parler des livres que
l’on n’a pas lus, cunoscut publicului român din traducerea
controversatei cărţi, la Editura Polirom, anul trecut (Cum vorbim
despre cărţile pe care nu le-am citit). O nouă traducere este
proaspăt ieşită de sub tipar la Editura Art: Cum se ameliorează
operele ratate?, carte apărută prima oară în Franţa, în
2000 (Comment améliorer les œuvres ratées).
Beneficiind de traduceri în engleză, spaniolă, germană şi,
iată, în română, teoreticianul literar şi
psihanalistul (!) Pierre Bayard nu încetează să suscite
reacţii diverse, controverse sau admiraţie. Fiecare ipoteză
lansată de el intră în categoria straniului, categorie
evitată cu acribie de teoreticienii sau de criticii profesionişti.
Studiile sale sînt cel mai frecvent receptate în spaţiul
francez drept un amestec de eseu şi ficţiune, un soi de scrieri
fantastice, de texte indecidabile (sintetizează Florian Pennanech în
„L’histoire n’existe pas“, recenzie publicată în Acta
fabula pe 2 martie 2009). Ipoteze precum: Claudius nu l-a omorît
pe tatăl lui Hamlet (în Enquête sur Hamlet. Le Dialogue
de sourds, 2002), Agatha Christie şi Conan Doyle s-au gîndit,
de fapt, la un alt final pentru romanele lor poliţiste, dar textul a
fost mai puternic decît ei (în Qui a tué Roger
Ackroyd?, 1998, şi L’Affaire du Chien des Baskerville, 2008) sau
viitorul este scris dinainte în literatură, aşa cum arată
cazurile faimoase ale Virginiei Woolf, Franz Kafka sau Émile
Verhaeren, care au anticipat, în ceea ce au scris, lucruri
ulterior trăite (în Demain est écrit, 2005), nu pot
lăsa indiferent nici un tip de cititor.
Se poate, însă, ca ultima carte
să fie şi cea mai controversată de pînă acum. Nu am citit
încă Le Plagiat par anticipation, dar lui Pierre Bayard însuşi
i se datorează faptul că există o categorie în care o pot
încadra: CE – carte evocată, carte despre care am auzit
vorbindu-se1. Atelierul site-ului www.fabula.org a dedicat o pagină
noţiunii din titlul cărţii, unde apar patru articole scrise din
februarie pînă în martie, au apărut, de asemenea, note
pe bloguri culturale, precum L’@mateur d’idées, pe
nonfiction.fr, dar şi în Le Monde, Le Magazine littéraire
sau Télérama. Tot Bayard enunţă următorul adevăr
inconfortabil: „Numeroase cărţi despre care ajungem să vorbim şi
care pentru unii au jucat chiar un rol important în viaţă nu
ne-au trecut de fapt niciodată prin mîini (deşi uneori sîntem
convinşi de contrariu). Dar felul în care ceilalţi ne vorbesc
despre sau vorbesc între ei, în textele sau în
conversaţiile lor despre acestea, ne permite să ne facem o idee
despre ce conţin şi chiar să formulăm o judecată argumentată
asupra lor“. Astfel încît, pînă la „răsfoirea“
concretă a obiectului material, rămîn lectura parţială a
prefeţei lui Bayard, pusă la dispoziţie de Editura Minuit pe site,
şi cronicile recenzenţilor francezi. Mediere care ne poate da o
pistă pentru anticiparea discuţiilor pe marginea cărţii lui
Bayard, înainte ca ea să intre pe piaţa de carte românească.
Conceptul care dă titlul cărţii
apare în La lecture littéraire, număr special cu tema
„Ècrivains et lecteurs“, coordonată de Bruno Clément,
în februarie 2002. Aici, Pierre Bayard argumentează că în
anumite pasaje din Fort commme la mort, 1889, Guy de Maupassant îl
plagiază pe Marcel Proust. Pasajele care descriu reminiscenţe
involuntare de memorie declanşate de o simplă percepţie olfactivă
nu pot fi explicate prin teoria influenţei, ci printr-o
fenomenologie a lecturii independente de cronologia liniară: „Cel
de-al doilea text al lui Proust face să răsară un alt text din
primul, cel al lui Maupassant, care nu s-ar fi găsit acolo dacă
Proust n-ar fi existat. Acest text nou, un veritabil plagiat al celui
de-al doilea, este, în raport cu varianta publicată, identică
şi diferită, simultan. Fără îndoială există o identitate
materială între textul lui Maupassant şi cel pe care îl
citim, dar această identitate nu împiedică producerea unei
disocieri între ceea ce era textul respectiv în secolul
al XIX-lea şi ceea ce a devenit astăzi, transformat de ecourile de
care se încarcă, după momentul operei lui Proust“2.
Preluat
de la oulipieni3 şi aproape paralel cu teoria dezvoltată de Sophie
Rabau în L’Intertextualité4 tot din 2002, conceptul
prinde repede amploare, venind pe fondul unor preocupări din zona
franceză care au ca obiect tocmai dislocarea grilelor de lectură
liniare cronologic5. Analiza lui Bayard este primită ca o „revoluţie
coperniciană“ în acest climat al teoriilor despre textele
posibile şi despre ecourile retrospective care dislocă textele
iniţiale. Cu Demain est écrit, Bayard se înscrie şi
mai pregnant în direcţia unei lecturi inverse a istoriei
literare, într-o paradigmă a viitorului anticipat prin trecut;
mai exact, aici este vorba despre viitorul biografic al scriitorilor,
anticipat inexplicabil de scrierile lor, anterioare evenimentelor
propriu-zise. Arnaud Welfringer notează, într-o recenzie6
extinsă la această carte, apariţia unei noi gramatici a timpurilor
verbale, îmbogăţită cu „le passé à venir“
şi „le futur advenu“, precum şi a unui nou tip de istorie
literară care să uzeze de instrumente precum cauze posterioare sau
consecinţe anterioare. Seria continuă cu eseul de care ne ocupăm
aici şi care conjugă mai clar şi mai organizat ideea enunţată
pentru prima oară în 2002 şi reluată parţial în 2005.
Citit din start ca o joacă literară
erijată în manifest al revoluţiei istoriei literare, eseul
lui Bayard este primit ca o invitaţie la regîndirea
literaturii dincolo de habitudinile lineare ale istoriei generale
(Aude Lancelin, Le Nouvel Observateur). Prima reacţie la noţiunea
lansată de Bayard este întrebarea legitimă pusă de Marc
Escola: „Este istoria literară reversibilă?“7 sau ar trebui
luată în calcul şi o temporalitate proprie lectorului?
Răspunsul este implicit: da, pentru că fenomenele descrise de
Bayard sînt incontestabile, pînă la urmă; textele lui
Proust sînt mai bine cunoscute decît romanul lui
Maupassant, astfel că lectorul simte ecoul retrospectiv al operei
posterioare în cea anterioară. Asta demonstrează că istoria
literară nu este un spaţiu neutru, dimpotrivă, este unul al
ierarhizărilor valorilor literare. În consecinţă, o operă o
poate modifica pe precedenta, de aici reversibilitatea. Intertextul
se converteşte în metatext: dacă suprapunem peste textul real
al lui Maupassant unul posibil, al lui Proust, înseamnă că
lectura se transformă şi ea în comentariu. Mai înseamnă
ceva faptul că istoria literară este reversibilă: identitatea unui
text nu stă în litera lui; un text se face din textele
anterioare şi din cele posterioare lui, cu care poate fi pus în
relaţie. Aceasta ar fi temporalitatea paradoxală proprie
literaturii, o „memorie a operelor“, cum spune J. Schlanger. Ceea
ce Marc Escola nu mai interoghează este măsura în care o
astfel de istorie literară reversibilă riscă să cadă într-o
istorie a receptării. Hélène Maurel-Indart, în
comentariul ei intitulat „Le précurseur dépossédé“8,
este mult mai drastică în acest punct şi afirmă răspicat că
o astfel de teorie nu este funcţională decît din perspectiva
subiectivă a receptării, altfel devenind un anacronism puţin
productiv.
Ea consideră că noţiunea de precursor este în
continuare cea preferabilă atunci cînd vorbim despre o
cronologie a producţiei literare. Laurent Zimmermann răspunde
provocării în „Précurseur ou plagiaire par
anticipation?“, cu două argumente în favoarea noţiunii de
plagiat prin anticipaţie. Ideea de „precursor“ minimalizează
rolul memoriei în receptare, reducînd-o pe aceasta la un
traseu cronologic predeterminat. În al doilea rînd,
minimalizează creativitatea autorilor şi puterea lor de
anticipaţie. Ceea ce aduce important noţiunea de plagiat prin
anticipaţie ar fi deci primatul memoriei asupra cronologiei. Franc
Schuerewegen mută discuţia pe terenul axiologiei în „Aux
grands hommes la patrie reconnaissante. La valeur littéraire
selon Pierre Bayard“. Autorul consideră că ceea ce pare
revoluţionar în teoria lui Bayard nu este decît o
recanonizare ascunsă.
Teoria acestuia nu ar face decît să
fortifice panteonul de scriitori transistorici, în tradiţie
neasumat romantică, iar ideea de istorie literară mobilă ar
ascunde permanenţa şi stabilitatea. Ultima intervenţie îi
aparţine lui Florian Pennanech. Titlul foarte îndrăzneţ
„L’Histoire littéraire n’existe pas“ este paralel cu
primul text al lui Marc Escola. Deşi incipitul înscrie operele
lui Bayard într-o paradigmă a teoriilor cvasifantastice,
esoterice, ironice şi paradoxale, autorul le plasează apoi în
trendul teoriilor despre textele posibile, iniţiate de Gérard
Genette sau Michel Charles. Textelor posibile le corespunde o istorie
posibilă. Textul nu există – aceasta este prima inferenţă; nu
citim niciodată un text prin el însuşi, ci prin cele pe care
le-am citit deja. A doua inferenţă: istoria literară este un text,
pentru că este scrisă, dar şi pentru că porneşte de la texte,
infinit fragmentabilă, mobilă şi reconfigurabilă, aşa cum
arătaseră deja Borges sau Valéry. Concluzia ar fi că
istoria superficială a cronologiilor şi a precursorilor nu există.
Cu ce putem rămîne, după Pennanech? Cu conştiinţa
artificialităţii istoriei care construieşte necesităţi şi
consecuţii, dar mai ales cu posibilitatea de a gîndi şi
arbitrarietatea istoriei. Schimbul de replici pare să se fi încheiat
deocamdată aici, dar ne putem aştepta la alte ecouri ale teoriei
plagiatului prin anticipaţie în viitoare eseuri sau studii.
Cadrul de discuţii suscitat de cartea
lui Pierre Bayard, deşi atît de variat ca abordări şi
aprecieri, conturează aşteptările pe care le putem avea de la o
teorie care pune la îndoială categoriile aparent stabile ale
literaturii: istoria, cronologia, precursorii, textele, lectura. Cu
siguranţă exotic într-un spaţiu românesc unde ludicul
şi paradoxul nu fac casă bună cu teoria, putem totuşi să
anticipăm că receptarea va reţine din eseul lui Pierre Bayard
dislocarea obişnuinţelor de lectură şi de istorie literară. În
ce măsură va duce la concluzii atît de curajoase precum cele
de mai sus rămîne de văzut.
––––––––––––
1. „Această teorie a dublei orientări – cultura este capacitatea de a situa cărţile în biblioteca colectivă şi de a ne situa în interiorul fiecărei cărţi – face ca, la limită, să nu fie necesar să ne fi trecut prin mîini cărţile despre care vorbim pentru a ne forma o idee despre aceasta şi a o exprima (...)“, Pierre Bayard, trad. Valentin Chiriţă, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, Editura Polirom, 2008, p. 57.
2. Fragment accesibil pe http://www.fabula.org/atelier.php?Le_plagiat_par_anticipation_selon_P%2E_Bayard (trad. m.).
3. Termenul îi aparţine lui François Le Lionnais, cofondator al OuLiPo, înţelegînd prin el o noţiune-farsă care, în contextul literaturii potenţiale, delega originalitatea de la antecedenţi şi îi scăpa pe contemporani de acuzaţia de preluare/rescriere: „Tout texte est un plagiat par anticipation d’une constrainte potentielle“. Alt oulipien, Marcel Bénabou, spune în eseul Pourquoi je n’ai écrit aucun de mes livres că alţii au scris înaintea lui cărţile pe care intenţiona să le scrie el şi că aceştia sînt nişte plagiatori prin anticipaţie.
4. Sophie Rabau foloseşte aproape aceleaşi cuvinte pentru a descrie acest fenomen de intertextualitate: „Ce n’est pas le texte premier qui determine le texte second, mais bien le texte second qui (re)donne accès au texte premier, comme pourrait faire un commentaire“, apud Marc Escola, „Le temps de l’histoire littéraire est-il réversible?“, disponibil pe www.fabula.org.
5. Vezi Georges Didi-Huberman, Devant le temps. Histoire de l’art et anachronisme des images, Minuit, 2000, Le temps des œuvres. Mémoire et préfiguration, coordonată de Jacques Neefs, Colocviul Temporalites non linéaires dans les arts, organizat la E.N.S. de Martine Créac’h, Estelle Jacoby şi Laurent Zimmermann, în 2005, sau dosarul alcătuit de Marc Escola pe site-ul www.fabula.org, cu titlul L’Influence rétrospective, reunind secvenţe din Henri Bergson, Michel Foucault şi T.S. Elliot despre îmbogăţirea trecutului de către viitor.
6. http://www.fabula.org/revue/document 1374.php.
7. http://www.fabula.org/atelier.php?Le_ temps_de_l%27histoire_litt%26eacute%3Braire_est%2Dil_r%26eacute%3Bversible%3F.
8. Următoarele texte sînt disponibile în secţiunea „Acta Fabula“, februarie 2009, volumul X, numărul 2, pe http://www.fabula.org/revue/.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters