OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Victor NEUMANN
Ideologie si fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gindirii politice in Europa Est-Centrala
Editura Polirom, Colectia „A treia Europa“, Iasi, 2001, 224 p., f.p.

Recenta carte a istoricului Victor Neumann stringe o suita de eseuri semiautonome care, sub aspectul perioadei si al domeniului studiate, se intind de la epoca si teoriile lui Herder si pina la programul Proclamatiei de la Timisoara din 1990. Nu-i putin si nu-i nici lipsit de oarecare curaj sa intersectezi intre copertile aceluiasi volum, sa zicem, filoanele austro-marxismului cu teoriile extremei drepte din Romania interbelica, ori federalismul lui A.C. Popovici sau Karl Renner de dinainte de 1914, cu nationalismul iacobin al lui Kossuth de la 1848. Neumann are acest curaj, iar finalitatea imediata a demersului acesta istorico-comparativ apare cu limpezime: o denuntare a nationalismului, mai ales in variantele sale central si est-sud-europene, centrate in jurul mitologicului Volk, al exaltarii „natiunii etnice“, considerata omogena in interior si autosuficienta fata de exterior, si, ca atare, adesea ostila modernizarii, urbanizarii si occidentalizarii.

In termenii cartii, aceasta este „ideologia“ pe care o condamna Neumann, vizindu-i actorii si promotorii: de la Herder si Fichte pina la Noica. Adversarii nationalistului „pur si dur“ se schimba de-a lungul timpului: „francezul“ in cazul primilor doi, „austriacul“ in cazul iacobinilor revolutionari maghiari, „maghiarul“ sau „evreul“ in cazul lui Cioran, sau „Occidentul contemporan“ in bloc in cazul lui Noica (cel din Scrisoarea catre un intelectual occidental), dar „ideologia“ lor comuna prea putin. Permanentele „ideologiei“ sint apasatoare, dar nu mai putin vadite.
Sub raport strict teoretic, autorul mi se pare mai putin preocupat de interpretarea „confuziei originare“ dintre nationalism, liberalism si republicanism, atit de vizibila, de pilda, in ideologia revolutionarilor de la 1848, mai ales a celor maghiari, dar si la conducatorii tuturor „miscarilor de eliberare nationala“ din Imperiul habsburgic. M-am referit si eu, sumar, la aceasta „confuzie originara“, in cartea mea, Turnirul khazar, Nemira, 1997, incercind sa arat ca nationalismul etnicist reprezinta o „citare invizibila a referintei liberale originare“, in vreme ce socialismul si comunismul reprezinta „o citare conventionala“ a aceleiasi referinte. In particular, cred ca aceasta diferenta in modalitatea „referintei“ explica de ce pare multora mai acceptabila „reformarea“ comunismului decit „reformarea“ fascismului: refondarea referintei liberale existenta, dar neluata in serios de „socialismul real“ pare a reprezenta un pas mai mic decit scoaterea la lumina a unei referinte pur si simplu ocultate.

Desi cartea lui Neumann ofera destule analize interesante si, cred (desi nu sint istoric pentru a putea confirma pe deplin aceasta intuitie), pertinente, sustin ca interesul principal al cartii (mai ales pentru publicul mai larg) nu sta in acest punct: nu „ideologia“ – pentru a utiliza liber titlul volumului – este ceea ce m-a atras in special, ci „fantasmagoria“ cartii: adica „tema ascunsa“, „agenda secreta“ a autorului, „leitmotivul“ ce strabate cartea „in diagonala“: si anume, presupunerea ca distrugerea monarhiei habsburgice s-a dovedit, in final, o eroare scump platita, si ca doctrina biruitoare a statului-natiune care a insingerat, prin consecintele sale, mai ales Europa centrala si de sud-est, a fost o tragica eroare.
Poate ca asa se explica tocmai locul central (editorial si de continut) ocupat de capitolul dedicat „federalismului si nationalismului“ in Austro-Ungaria de dinainte de 1914, si mai ales proiectului federalist al banateanului Aurel C. Popovici. Ceea ce arata aici Victor Neumann – si el banatean – este ca federalizarea propusa a Imperiului, proiect adesea contradictoriu si chiar subminat din interior nu o data de etnicism nu era deloc, in sine, o absurditate. Constitutia „Statelor Unite ale Austriei Mari“, proiectata de Popovici intr-o carte publicata in germana la 1906, si ale carei ecouri au fost destul de importante in epoca, n-avea nimic irealizabil, intrinsec utopic, daca asa ceva „intrinsec utopic“ poate exista.

In fond, pentru multi dintre intelectualii, scriitorii si oamenii politici de dinainte de 1914, o puternica monarhie constitutionala dunareana, constituita ca un stat federal multinational, bazat pe principiile statului de drept avea de ce sa para mult mai plauzibila si mai rezonabila, ca sa nu spun mai benefica, decit o Rusie Sovietica, fondata pe proprietatea colectiva si pe teroarea de stat pe care o visau o minoritate insignifianta de iluminati. Sau, cine ar fi putut pe atunci serios imagina ca cel mai cultivat stat european avea sa extermine sistematic sase milioane de evrei, asta dupa ce, mai inainte, tot el fusese tara care si asimilase cel mai bine? Istoria „a vrut“ asa, dar oare chiar „istoria“ este de invinuit, in conformitate cu o veche traditie de gindire ce coboara pina la Hegel? Sau mai curind optiunile libere ale oamenilor, combinate cu ignoranta, iresponsabilitate si intimplare fac istoria? Astazi, cind stim ca razboiul mondial nu ar fi fost declansat probabil (si deci nici monarhia habsburgica nu ar fi fost poate nimicita), fara ambitia desantata a Kaiserului Wilhelm al II-lea, si ca nici revolutia bolsevica nu ar fi existat, fara complicitatea iresponsabila a serviciilor secrete germane, avem motive sa fim mai prudenti cind vorbim despre „mersul Istoriei“. In ceea ce ma priveste nu sint deloc convins ca „mizeria micilor state-natiuni“ central si est-europene, pentru a vorbi precum Istvan Bibó, fiecare „absolut suveran si national“, ori acea meschinarie de state marunte – „Kleinstaaterei“ – care il exaspera pe Bismarck, erau scrise in stele.
Asadar, o monarhie habsburgica reformata pe liniile federalismului, permitind probabil sa se evite catastrofele europene sau regionale din 1914, 1939 si 1991-1999, poate extinsa si la Vechiul Regat si Serbia – o himera? Dar de ce este proiectul Uniunii europene de azi mai realist? Sau cumva este „realist“ numai acel proiect in care credem, in vreme ce respingem proiectul adversarului pe considerentul ca este „utopic“, adica refuzat de realitate, de „natura umana“ si de Istorie?

Victor Neumann nu da sentinte, nu impune cititorului ce sa creada; explicit, el ramine credincios „obiectivismului“ stilistic si conceptual al istoricului profesionist, ramine ostil in aparenta ipotezelor contrafactuale. La modul diurn, studiul sau avanseaza pe teritoriul explorat atent, al „ideologiei“. E chiar, uneori, oarecum frustrant acest limbaj prea conventional, acest ton prea pedant, acest „duct“ ce mimeaza deprinderi prea din cale afara de serios-academice. Si totusi: „fantasmagoria“ istoriei revine: spectrul Monarhiei K.u.k. asasinate se insinueaza, contaminind subiacent mai toate fibrele discursului cu o intrebare ce nu-i pusa explicit niciodata, dar e subinteleasa pretutindeni: „ce-ar fi fost daca...“