OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea mai surprinzătoare, dar şi cea mai comprehensivă abordare – perfect decomplexată – a prozei lui Ionel Teodoreanu îi aparţine, poate nu întîmplător, unui cercetător străin, Michel Wattremez (L’art romanesque de Ionel Teodoreanu dans La Medeleni – 1995). Abordările româneşti, mai noi sau mai vechi, sînt, cu mici excepţii, minate de prejudecăţi sau suprasaturate de locuri comune. De aceea Teodoreanu reloaded, volum scris la patru mîini de Angelo Mitchievici şi de Ioan Stanomir, este, în principiu, o iniţiativă de apreciat – măcar pentru îndrăzneala de a asuma o opţiune livrescă în dezacord cu gustul şi curentul dominante. Trebuie, însă, precizat că această opţiune livrescă face sistem cu o opţiune existenţială, de nu şi cu una ideologică, şi că mizele cărţii de faţă nu sînt, în primul şi în primul rînd, acelea ale criticului ori ale istoricului literar, ci mizele eseistului, ale literatului care, în virtutea unui „omenesc preaomenesc“ impuls de autoexprimare, se re-descoperă (şi, eventual, se re-inventează) pe sine sub pretextul revizitării unui scriitor afin.

 

Teodoreanu reloaded este un eseu nostalgic, dominat de reflecţia în jurul ideii de „crepuscularism moldovenesc“ – ori de crepuscularism, pur şi simplu –, o (re)lectură de identificare a prozei lui Ionel Teodoreanu. Revizitîndu-l pe autorul Medelenilor, cei doi eseişti îşi revizitează, de fapt, propriul trecut (mai cu seamă Ioan Stanomir care, de altfel, îşi asumă cu francheţe acest tip de lectură implicat-afectivă) sau mai vechi fantasme idilice şi obsesii decadente (ca în cazul lui Angelo Mitchievici). „Carnavalul umbrelor“ – textul lui Angelo Mitchievici, ocupînd cam două treimi din volum – şi „Cel din urmă basm“ – eseul-confesiune semnat de Ioan Stanomir – încearcă să schiţeze, odată cu abordarea conceptului de „moldovenism“, un subcapitol de geografie literară, aproximînd, pe urmele unui Alecu Russo ori G. Ibrăileanu, dar şi pe baza unor sugestii desprinse din lectura prozei lui Ionel Teodoreanu, un ethos moldovenesc – definit de idilismul patriarhal, de contemplativitate, de intimism, ca şi de alianţa dintre spiritul critic şi tendinţele regresive – şi o matrice stilistică a scrisului autorilor moldoveni. Evident mai articulat din perspectiva acestei reflecţii asupra „moldovenismului“, contrapus polemic „progresismului“ muntenesc (în gîndirea politică şi în literatură, deopotrivă) este textul lui Ioan Stanomir, care, între altele, identifică nişte jaloane ale unei „genealogii a modernităţii intelectuale şi politice româneşti“ pornind de la întrebarea – ludică şi gravă, în aceeaşi măsură – „Cum poţi să fii moldovean?“. Elementul de noutate al unei asemenea interogaţii vine din aceea că ea, interogaţia, nu vizează aici (ca la Montesquieu) descoperirea „străinului“, a insolitului unei alterităţi (şi nu implică, deci, o privire din afară), ci vizează chiar autodefinirea identitară. „Feminină, reacţionară şi paseistă“, moldovenitatea definită de Ioan Stanomir (dar şi, într-o manieră mai puţin articulată, de Angelo Mitchievici) intersectează conceptul de antimodernism al lui Antoine Compagnon şi face apel la termenul de ,,literatură a secundarului“, forjat de Virgil Nemoianu.

 

O mai adecvată aranjare a textelor în volum (nu în ordine alfabetică!) ar fi presupus, cred, plasarea eseului semnat de Ioan Stanomir înaintea celui al lui Angelo Mitchievici, întrucît are avantajul unei priviri mai de ansamblu asupra operei lui Ionel Teodoreanu şi a temelor de reflecţie degajate din ţesătura acesteia. Mult mai articulat conceptual – cum am spus deja –, şi mai riguros în demonstraţie, cu o priză mai mare atît la text, cît şi la context(e), mai adecvat în expresie (în ciuda unor ticuri verbale ori rugozităţi ce împănează pagina şi rigidizează, pe alocuri, fraza), eseul critic-confesiv al lui Ioan Stanomir este o bună introducere în opera unui Teodoreanu „mai puţin cunoscut“, privit într-o manieră ce face abstracţie de anumite clişee de receptare – între care cele mai grosiere: minoratul mizelor epice, consumerismul ori scriitura care ignoră, zice-se, achiziţiile prozei moderne. Cele aproximativ 110 pagini din „Cel din urmă basm“ ar putea constitui nucleul unei monografii de sine stătătoare a autorului Medelenilor. După un capitol ce îl situează pe Ionel Teodoreanu la capătul unei genealogii spirituale „moldoveneşti“ („Inventarea Moldovei“), Ioan Stanomir analizează implicaţiile succesului de public repurtat de scriitor în perioada interbelică, încercînd să devoaleze mecanismele prin care, împlinind aşteptările unui „public contaminat de scenariul hollywoodian“, Teodoreanu şi-a creat pentru multă vreme imaginea unui autor „minor-senzaţional“ („De vorbă cu Ionel Teodoreanu“). Din aproape în aproape, dinspre context spre text, se ajunge la examinarea „metodică“ a unor cărţi, selectate şi în funcţie de afinităţile cu „toposul arcadic“ în jurul căruia sînt construite acestea – „o lume închisă, protejată de un univers agrest, o lume guvernată de delicateţe şi graţie decadentă“ –, dar şi, probabil, în virtutea unei judecăţi de valoare. Cărţile cu pricina sînt discutate în ordinea cronologică a apariţiei lor: Uliţa copilăriei (1923) – volumul de debut al autorului, un experiment (eticheta îi aparţine lui Ioan Stanomir) pe linia unei sensibilităţi simbolist-decadente –,La Medeleni (1925-1927) – roman ce pune în scenă „tensiunea dintre echilibrul Arcadiei şi dinamica istoriei“ –, Bal mascat (1929) – „o deconstrucţie a mitului medelenist“ –, În casa bunicilor (1938), Întoarcerea în timp (1941) şiMasa umbrelor (1946). Fluxul analizei este întrerupt din loc în loc de (culese cu litere cursive) confesiuni ale autorului eseului: profesiuni de credinţă şi amintiri despre vechea (acum pierdută) casă a bunicilor de la Focşani, despre o copilărie consumată într-o atmosferă medelenistă – scrise în maniera ionelteodoresciană din Întoarcerea în timp şi Masa umbrelor, cu autenticitate, cu o vibraţie pe alocuri dramatică şi, trebuie subliniat, cu o dezinvoltă eleganţă a expresiei, care contrastează cu frazarea inhibată a autorului din articolele de atitudine sau din comentariile de carte:

„Oare scriind despre această Moldovă imaginată, nu am scris despre mine însumi? Scriind acest text, am avut sentimentul unei coborîri în maelstrom. Fiecare cuvînt chema, odată cu el, alte mii de sunete şi de culori, iar atunci cînd închideam fereastra de calculator, scufundarea nu se termina, ca şi cum aş fi urcat, brusc, în camera de depresurizare. (...) Deschid ochii şi întrevăd, dincolo de birou şi de fereastră, grădina. Aud, din nou, foşnetul unui ziar şi ştiu că ei sînt acolo. Sînt din nou acasă, dar nu mai pot ieşi din spaţiul sunetelor care mă însoţesc. Rămîn ascuns, în umbra caldă a camerei, atent, ca altădată, la curte, la camere, la foşnetul cariilor, la lătratul căţelului şi la mişcarea delicată a trandafirilor. Ştiu că sînt acasă. În jurul meu, totul e neschimbat. De pe terasa noii case, privesc cîmpul care se desfăşoară înaintea noastră şi liziera pădurii. Uneori, cîte un iepure saltă pe cîmp, iar alteori, noaptea, se strecoară bufniţele. De undeva, un tren se va apropia, iar eu mă voi putea întoarce, din nou, odată cu el, spre vechea casă“ (p. 324-325).