Autor: 
Categoria: 
Teodoreanu reloaded este un volum inegal, cu pagini agreabile şi din cînd în cînd incitante (în a doua secţiune, aceea a lui Ioan Stanomir), dar şi cu oarece balast, cu speculaţii înecate în retorism. Dincolo de asta, este şi un volum neunitar, pentru că propunerile interpretative ale celor doi autori par decupate din două cărţi diferite şi, strict conjunctural, lipite între copertele aceluiaşi op. Cele două eseuri – „Carnavalul umbrelor“ (Angelo Mitchievici) şi „Cel din urmă basm“ (Ioan Stanomir) – comunică între ele la un nivel de suprafaţă, foarte înşelător, mai degrabă decît la un nivel de adîncime; par a avea o miză comună: (re)descoperirea lui Ionel Teodoreanu – a unui alt Ionel Teodoreanu – şi par a se subordona principiilor aceluiaşi ethos conservator. (Subliniez aici verbul „a părea“). Se impun însă cîteva nuanţări.
În cazul lui Ioan Stanomir, această redescoperire a unui autor privit ca exponent al „moldovenismului“ face sistem cu un angajament subiectiv şi cu un set de opţiuni ideologice clar asumate – afirmate nu doar în volumul de faţă, ci şi în mai tot ce a publicat pînă acum literatul şi constituţionalistul Ioan Stanomir, de la cartea despre Eminescu la volumele în care se ocupă de genealogia reflecţiei conservatoare româneşti. Despre Ionel Teodoreanu şi despre valenţele (literare şi etice deopotrivă) ale moldovenismului – opus pragmatismului şi spiritului deriziv ce ar caracteriza, zice-se, spaţiul (cultural) valah –, Ioan Stanomir scrie firesc, sobru, autentic.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Angelo Mitchievici, ale cărui inflamări retorice şi excese perlocutorii menite să exhibe ataşamentul faţă de „medelenism“, „moldovenism“ ori alte „-isme“ contigue pun sub semnul întrebării autenticitatea discursului său „angajat“. Eseul său din Teodoreanu reloaded lasă impresia de (într-o anumită măsură) mimetism. Un mimetism asupra căruia eseistul însuşi pare a-şi face aluzii, ghidîndu-se probabil după principiul: Je prends mon bien où je le trouve; cu o structură de entuziast, preia de aiurea idei, sugestii, speculaţii – în general precizînd, e adevărat, sursa – şi glosează îndelung în jurul lor, în încercarea de a le „metaboliza“ (cu un cuvînt pe care, poate nu întîmplător, eseistul îl foloseşte frecvent). Nu ar fi neapărat acesta un neajuns dacă „sugestiile“ cu pricina nu ar ajunge să prevaleze asupra propriilor propuneri interpretative avansate. „Carnavalul umbrelor“ se întemeiază astfel conceptual pe o formulă care nu-i aparţine autorului – aceea de „modernism retro“ – şi, într-o bună măsură, pe bibliografia critico-teoretică indicată de lucrarea care l-a inspirat (Antoine Compagnon, Virgil Nemoianu, Toma Pavel ş.a.). Există totuşi un element de originalitate: lectura prozei lui Ionel Teodoreanu din perspectiva afinităţilor acesteia cu o viziune/estetică decadentă; însă tocmai asupra acestei zone (prea puţin străbătute de alţii) eseistul întîrzie să speculeze cu profit. Care e punctul de joncţiune dintre „crepuscularismul moldovenesc“, „medelenist“ şi variatele toposuri ale decadenţei/decadentismului? Este, între altele, o chestiune pe care lectura „Carnavalului umbrelor“ o sugerează, dar pe care Angelo Mitchievici nu o integrează unei demonstraţii suficient de coerente.
Păcatul capital al acestui eseu despre „medelenism şi antimedelenism“, despre „spectroscopiile nostalgice“ puse în scenă de proza lui Ionel Teodoreanu (în La Medeleni, dar şi în cărţi mai puţin discutate precum Fata din Zlataust, Golia ori Turnul Milenei) ori despre „demonii decadenţei“ – care subminează armonia unui spaţiu definit, altminteri, de atributele patriarhalităţii – (păcatul capital deci) este absenţa unui discurs critic articulat. Sau, altfel zis, incapacitatea autorului de a-şi aduna observaţiile într-un text construit cu oarecare rigoare. Nimic nu se leagă în „Carnavalul umbrelor“, speculaţiile interpretative sînt puse în pagină într-o devălmăşie deconcertantă, fără nici un fel de scrupul faţă de coerenţa argumentaţiei. Ideile nu decurg unele dintr-altele. Discursul e haotic-aluvionar, ca şi cum autorul s-ar fi lăsat purtat de torentul cuvintelor (folosite uneori pentru sonoritatea lor!...), fără a şti încotro îl va purta textul. Uneori, eseistul generalizează abuziv şi/sau contextualizează deficitar („La Medeleni oferă o frescă a crepuscularismului moldovenesc, avînd în centrul său moşia şi atmosfera idilic-paradisiacă spre care se îndreaptă nostalgia generaţiei interbelice“). Şi, nu de puţine ori, se lansează în analogii forţate: Adina Stephano e sistematic comparată cu Lolita; unor personaje din Turnul Milenei li se găsesc asemănări cu nişte hobbiţi ai lui Tolkien; de la atitudinea Olguţei din La Medeleni faţă de Caragiale se ajunge la o lungă paranteză privitoare la Cercul Literar de la Sibiu; iar tatăl lui Dănuţ Deleanu „pare contaminat, inocentat de spiritul adolescentin, spirit care avea să se incarneze peste decenii în fronda generaţiei optzeciste, a «generaţiei în blugi»“ (?!).
Exprimările nefericite („misterul sexualităţii [...] se decanta în patul unei prostituate“, „duşul rece peste corola metaforică a junelui Deleanu“, „prins în amor flagrant“, „deschide parenthetic un interstiţiu vid, un hiatus similar unei scene goale ontologic“, „acest fapt ţine de rezidenţa thanatică“), precum şi locurile comune de tipul: „formula inspirată a lui Marin Preda, «timpul nu mai avea răbdare»“ apasă asupra celor două sute de pagini ale eseului ca un blestem.
Incoerenţa argumentaţiei îşi află un corespondent la nivelul unor microstructuri textuale. „Posesia fizică a spaţiului ca proprietar nu mai înseamnă nimic“ (după vînzarea moşiei de la Medeleni); iar nenumăratele redundanţe contribuie serios la diluarea discursului: „lumi sortite oricum declinului, lumi în agonie, lumi pe cale de dispariţie“ ; „un loc al unei perpetue agonii, un spaţiu al tînguirii, al doliului“... Inventarul improprietăţilor semantice din „Carnavalul umbrelor“ este, de asemenea, suficient de ofertant. Luîndu-i apărarea lui Ionel Teodoreanu, a cărui scriitură artistă a fost taxată ca „feminină“ în epoca proletcultistă (dar nu numai atunci...), eseistul deplînge faptul că „fantasmei feminoide a acestei proze îi erau arătate comandamentele cazone ale falusului-ciomag al autorităţilor «critice» comuniste care pierdeau din vedere diferenţa elementară dintre condei şi organ“ (s.m.) – confuzia între „feminin“ şi „feminoid“ e de-a dreptul consternantă, parcă într-o mai mare măsură chiar decît neinspirata analogie „metaforică“, inutil şi inadecvat vulgară într-un text cu pretenţii (decelabile la tot pasul) de rafinament. Alte – cel puţin la fel de savuroase – exemple: „o cultură a confortului, [...] a consumabilelor delectabile, a unui consumerism incipient, [...] a unei bunăstări şi destinderi cursive“ (două improprietăţi într-o singură frază); relaţia lui Dan Deleanu cu Ioana Pallă este „una sado-masochistă, castrator-masturbatoare, dar informată cultural“ (?!); „rite de passage de la liric la epic“; „profesionişti ai copilăriei precum Shirley Temple“; „salonul din Rue de l’Observatoire, unde rezidă cele două domnişoare alături de Alexandru Pallă“; „Pledoaria sa se desfăşoară în locul geometric sau cîmpul magnetic dintre aceşti doi poli“ etc.
În ce priveşte „licenţe“ precum „oprobiu“, în loc de „oprobriu“ (la pagina 35, de două ori în aceeaşi frază) ori pleonasme ca „aduce preaplinul la saţietate“ (p. 34), „legatul testamentar al lui Moş Gheorghe“ (p. 159) sau în legătură cu detaliul – care intrigă de la un punct încolo – că autorul scrie peste tot „Eugen Lovinescu“, „George Călinescu“ şi „Max Blecher“ nu ar fi, desigur, prea mult de comentat. S-ar putea trece cu oarece îngăduinţă peste ele (deşi eseistul este filolog), dacă ar fi singurele „păcate“ ale textului. Peste morga „academică“ necompensată prin consistenţa discursului, peste emfaza vorbelor goale e însă mai dificil de trecut...
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters