OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cînd am părăsit România şi am ales calea exilului, în 1986, vizitele mele în ţară au fost rare şi tensionate. Deşi programul ultimei mele călătorii a fost copleşitor şi mi-a oferit cu greu un contact real cu oamenii obişnuiţi, tot am reuşit să îmi dau seama – din cotidiene, programe TV şi conversaţii cu prietenii – de profunda criză economică, politică şi morală ce a cuprins întreaga ţară. Neîncrederea şi supărarea faţă de o clasă politică coruptă şi ineficientă, însoţite de scepticismul faţă de democraţie – chiar şi de nostalgia pentru comunism –, se regăsesc astăzi nu numai în România, dar şi în alte părţi ale Europei de Est.

Se pare că aproximativ 70% dintre români pretind acum că regretă moartea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, a cărui rapidă execuţie, în 1989, a stîrnit un entuziasm general. Bineînţeles, sursa unei astfel de constatări uluitoare e greu de crezut, ca orice altceva ce ţine de lumea politică românească, dar înăsprirea vulgară şi radicală a discursului public – acum presărat cu elemente de xenofobie mai noi şi mai vechi – este suficient de clară.

Un grup de intelectuali români, din care făceam parte şi eu, a protestat printr-o scrisoare deschisă împotriva acestui demers de a reabilita un propagandist al urii şi al xenofobiei. Televiziunea Română a răspuns prompt că înţelege faptul că victimele antisemitismului se pot simţi lezate de o asemenea emisiune, dar că emisiunea nu a promovat acest tip de propagandă, transmiţînd interviul straniu cu mine săptămîna următoare, ca dovadă că postul e de bună-credinţă.

Mi-am amintit de ultimul meu curs la Bard College, ţinut înaintea călătoriei mele în România. Discutam despre Moarte la Veneţia de Thomas Mann. Comentînd momentul cînd „holera asiatică“ îl răpune pe marele şi tulburatul scriitor Gustav von Aschenbach, o studentă asiatică a subliniat că Mann pusese boala în legătură cu „ciuma bubonică“ din Delta Gangelui, care traversase China şi Afganistan, Persia şi Astrakhan, şi „chiar Moscova“, înainte de a ajunge în Europa prin „oraşul lagunelor“. A punctat cu gravitate deplasările, în prezent, din ţările sărace în cele prospere, reacţia agresivă la acest fenomen şi contrastul dintre un Vest raţional, pragmatic şi un Est mai idealist şi superstiţios, predispus la fanatism religios şi la extremism politic. A fost o uşurare să ascult opiniile bine articulate ale studentei mele şi să văd în ea speranţa unei generaţii noi, cosmpolite. Dar exemplul ei a reamintit, inevitabil, şi de marile pericole ale vremurilor noastre.

Din motive total diferite, SUA şi întreaga lume par condamnate la o simplificare a gîndirii, a acţiunii şi a trăirii în serviciul imediatului, al eficienţei cotidiene. Desigur, arta şi cultura pot oferi o oază departe de suprasimplificările epocii noastre – o oază de care avem nevoie mai mult ca oricînd, dacă vrem să ne asumăm destinul din trecutul şi viitorul nostru. Dar avem nevoie, de asemenea, de modestie în ceea ce ne priveşte pe noi şi societăţile noastre.

Cu cîţiva ani în urmă, am propus ca fiecare ţară să adauge monumentelor sale închinate eroismului cîteva monumente ale ruşinii naţionale. În definitiv, în orice demers uman, vina este la fel de semnificativă ca şi curajul. A ne reaminti şi a reflecta asupra modului în care le-am făcut rău altor oameni şi naţiuni ar putea fi la fel de benefic pentru cetăţenii unei ţări ca şi celebrarea faptelor bune. Monumentele ruşinii nu ar soluţiona problemele complicate ale soartei omului pe pămînt, dar ar putea încetini avansarea părţii sale întunecate – în Europa de Est, în lumea arabă şi pretutindeni.

 Traducere de  Silvia DUMITRACHE