Fantomele trecutului comunist*

Autor: Bogumil LUFT | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Lech Walesa reprezintă arhetipul polonez [...]. Este drumul nostru de la micime la măreţie. El este în noi şi noi sîntem în el. Mă refer la generaţiile care au crescut în Republica Populară Polonă. În el este conformismul nostru, micile noastre minciuni, provincialismul nostru, strigătele noastre – adeseori la beţie – «Jos dictatura roşie!». Însă sînt în el şi clipele noastre de măreţie şi eroism, de mîndrie, capacitatea de mobilizare naţională şi iertare“.

Aceste rînduri nimerite le-a scris istoricul Marcin Zaremba în paginile săptămînalului varşovian Polityka, în recenzia dedicată cărţii scrise de către Slawomir Cenckiewicz şi Piotr Gontarczyk, Poliţia politică şi Lech Walesa – adaos la biografie. Autorii acestei cărţi susţin, pe baza documentelor SB şSecuritatea poloneză – n.t.ţ, teza conform căreia Walesa a fost în tinereţe un colaborator zelos al serviciilor secrete comuniste, cu pseudonimul Bolek. Precum şi că deciziile pe care le-a luat ulterior, inclusiv în perioada în care a fost preşedinte al Poloniei, ar fi stat tot sub influenţa acestei colaborări.

Dezbaterea pe care a stîrnit-o această carte a însufleţit încă o dată discuţiile referitoare la lustraţie, dar şi la sensul şi direcţia tranziţiei poloneze de la dictatura comunistă la democraţie. Legăturile autorilor cărţii cu fraţii Kaczynski, adepţii unei atitudini anticomuniste extreme, sînt foarte vizibile.

Întregul adevăr despre implicarea lui Lech Walesa în colaborarea cu serviciile comuniste – nu îl vom afla probabil niciodată. Istoricii care critică amintita carte atrag atenţia asupra lipsurilor din documentaţia care ar trebui să dovedească colaborarea benevolă şi conştientă a lui Walesa. Precum şi asupra faptului că autorii au făcut un abuz, interpretînd toate neclarităţile în defavoarea lui. În anii trecuţi, s-a dovedit fără nici un dubiu faptul că, în prima perioadă a anilor ’80, SB a redactat şi a pus discret în circulaţie documente false, care urmau să îl compromită pe şeful Solidarităţii, candidat la Premiul Nobel şpentru Pace – n.t.ţ. Pe de altă parte, există suspiciuni referitoare la faptul că dosarul lui Walesa a fost parţial distrus la ordinul său, pe vremea cînd era preşedinte al Poloniei, în anii 1990-1995. Învinuirea formulată în carte este următoarea: Lech Walesa a fost, de la finele lunii decembrie, anul 1970 şi pînă în anul 1976, colaborator secret al poliţiei politice. Denunţurile lui din anii 1971-1972 au provocat represiuni pentru cîţiva angajaţi ai Şantierului Naval din Gdansk. În schimbul colaborării, ar fi primit o remuneraţie egală cu 3-4 salarii lunare din perioada respectivă. Abia în anul 1976 a refuzat orice alte contacte cu SB, care l-a considerat în acel moment a fi o persoană nefolositoare pentru colaborarea viitoare.

Cum a arătat adevărata colaborare a lui Walesa cu poliţia politică comunistă este greu de precizat astăzi cu exactitate. Însă o colaborare a existat cu siguranţă. El însuşi a recunoscut-o în faţa colegilor săi din opoziţia anticomunistă, încă de la sfîrşitul anilor şaptezeci. Iar ulterior, în cartea sa autobiografică Drumul speranţei, a mărturisit cu sinceritate că, din ciocnirea cu SB-ul, în 1970, „nu a ieşit tocmai curat“.

Pentru a înţelege această dramă sînt semnificative două date: decembrie 1970 şi iunie 1976. Walesa a fost racolat pentru colaborarea cu SB în închisoare, unde a ajuns în calitate de conducător al revoltei muncitoreşti din Gdansk, înăbuşită în sînge la jumătatea lui decembrie 1970. Muncitorul de 27 de ani, care provenea dintr-o familie de ţărani, lipsit de orice fel de sprijin din partea cuiva, care nu moştenise tradiţia istorică a opoziţiei deţinută în Polonia de copiii din familiile intelectuale, împovărat de o familie care creştea, în acea perioadă, de la an la an, putea – în pofida caracterului său puternic – să fie supus şantajului.

În anul 1976 situaţia era cu totul alta: muncitorii supuşi represiunilor, după un nou protest faţă de dictatura comunistă, au obţinut sprijin din partea Comitetului de Apărare al Muncitorilor, prima organizaţie poloneză de opoziţie, înfiinţată de către scriitori, artişti, profesori cunoscuţi, precum şi de către studenţi din familii intelectuale. Atunci se năştea solidaritatea societăţii poloneze, care, patru ani mai tîrziu, avea să se exprime în mişcarea Solidaritatea. Căreia i-a acordat un mare sprijin Papa Ioan Paul al II-lea, el însuşi de origine poloneză. Muncitorul Lech Walesa nu mai era singur.

Cum s-a eliberat de colaborarea cu SB rămîne un mare secret al său. Acesta a fost propriul lui drumul, început încă de la finele primei jumătăţi a anilor şaptezeci. Nu orice persoană în situaţia lui a avut curajul să parcurgă acest drum. În orice caz, încă dinainte de 1980 a început să colaboreze activ cu Sindicatele Libere ilegale, plătind cu represiuni zilnice şi împotrivindu-se cu fermitate presiunilor SB-ului. În august 1980 a stat în fruntea grevei de la Şantierul Naval Gdansk şi a condus cu mînă de fier negocierile cu puterea. Atunci cînd comuniştii au declarat război societăţii poloneze în decembrie 1981, în timpul aşa-zisei „stări de război“, la începutul anilor ’80, prizonierul Walesa a refuzat orice fel de compromisuri care urmăreau să domolească mişcarea ilegală Solidaritatea. Următoarele discuţii cu puterea le-a acceptat abia în anul 1989, cînd se vedea deja că există şansa democratizării. E posibil ca această putere de rezistenţă a sa să provină, printre altele, din turbarea împotriva umilinţei pe care a îndurat-o, acceptînd colaborarea cu SB, la începutul anilor şaptezeci?

Meritele lui Walesa în anii ’80-’88 nu sînt contestate practic de nimeni în Polonia, cu excepţia adversarilor extremi, pentru care, „albul este negru“. Obiectul disputei – de data aceasta pur politică – rămîne în conti-nuare istoria ulterioară, perioada primei jumătăţi a anilor ’90, atunci cînd avea loc în Polonia trecerea de la dictatura comunistă la statul democratic cu o economie de piaţă. Şi rolul lui Lech Walesa în această perioadă a fost strategic.

Încă din timpul negocierilor mişcării de opoziţie Solidaritatea cu puterea comunistă (care au intrat în istorie sub denumirea de „masa rotundă“ şi care s-au desfăşurat sub patronatul lui Lech Walesa ca personalitate centrală), în primăvara lui 1989, s-a ajuns la un compromis istoric. Comuniştii au fost de acord să împartă puterea cu opoziţia, în speranţa că vor păstra un control îndelungat asupra Poloniei. Opoziţia a renunţat la răzbunarea pentru guvernarea dictatorială şi a garantat comuniştilor o „aterizare în siguranţă“ în Polonia care se democratiza, în speranţa că acest fapt va permite obţinerea, fără mari cutremure, în viitor, a democraţiei depline. Autorii acestui proiect politic, din mişcarea de opoziţie, dădeau ulterior ca exemplu modul în care Spania a ieşit din dictatura generalului Franco.

Rezultatul a întrecut aşteptările Solidarităţii. În alegerile parţial libere din 4 iunie 1989, societatea poloneză i-a acordat un sprijin atît de mare încît procesul schimbărilor s-a accelerat. Trei luni mai tîrziu, politicianul catolic Tadeusz Mazowiecki a construit primul guvern ne-comunist. După alte trei luni (cînd în România era împuşcat Nicolae Ceauşescu) legendarul vicepremier Leszek Balcerowicz a pus în aplicare reforma radicală, care i-a readus peste noapte Poloniei economia capitalistă, iar Parlamentul a reformat Constituţia, reabilitînd, printre altele, simbolurile antecomuniste ale statalităţii poloneze. Un an mai tîrziu, Lech Walesa depunea jurămîntul în calitate de prim preşedinte al Poloniei din nou suverane, ales prin sufragiu universal. Însemnele prezidenţiale nu i le-a transmis generalul Wojciech Jaruzelski, care a îndeplinit temporar această funcţie în baza deciziei Parlamentului – urmare a unui compromis –, din iulie 1989 pînă în decembrie 1990, ci ultimul preşedinte al autorităţilor poloneze cu rădăcini interbelice, care au rezistat 45 de ani în emigraţie, la Londra, nerecunoscute de nimeni. Poate doar cu excepţia lui Ion Raţiu, care a avut ani de zile o mare prietenie faţă de emigraţia politică poloneză din Marea Britanie şi care nu mai avea nici o speranţă că se va putea întoarce cîndva în Polonia.

Walesa a fost un preşedinte arogant, predispus spre jocuri politicianiste, spre forţarea literei legii, spre învrăjbirea forţelor politice. Însă tot el a fost cel care a dus la retragerea finală a soldaţilor sovietici din Polonia, precum şi cel care a patronat cu succes reformele economice şi cele din politica externă, care au întărit independenţa ţării şi apropierea sa de Vest. Cu toate acestea, învinuirea formulată la adresa lui, de ani de zile, de către dreapta conservatoare – care se hrăneşte din frustrarea oamenilor care nu ţin pasul cu transformările, precum şi cu a celor care se simt ameninţaţi de modernizarea culturală şi de civilizaţie, cît şi a celor care nu au acceptat compromisul cu comuniştii din motive morale, greu de respins în totalitate –, nu are nimic în comun cu defectele reale şi nici cu meritele lui Lech Walesa. Această acuzaţie viza, de fapt, întreaga clasă politică ce a reformat Polonia în ultimii ani.

Învinuirea sună în felul următor: Walesa s-a alăturat establishment-ului care s-a născut în timpul discuţiilor din jurul „mesei rotunde“ şi care a preluat puterea în Polonia care se reforma. În cadrul acestui establishment intrau foştii conducători ai opoziţiei anticomuniste, mai ales cei cu orientare de stînga şi liberală. Dar şi foştii oameni ai regimului comunist, care au părăsit dogmatismul totalitar şi au întrezărit o şansă de carieră politică şi economică în Polonia democrată şi capitalistă, obţinînd acum influenţe politice şi economice pe care nu le meritau. Din această cauză, Walesa urma să sprijine stînga postcomunistă şi să îi apere pe oamenii regimului totalitar de lustraţie şi decomunizarea radicală. Încă din prima jumătate a anilor ’90, dreapta conservatoare poloneză sugera că tocmai această veche implicare a lui Lech Walesa şi a altor oameni din opoziţie în colaborarea cu regimul comunist a dus la o asemenea atitudine.

Într-adevăr, un proces radical de judecare a tuturor oamenilor regimului comunist nu a avut loc în Polonia, iar mulţi dintre aceştia au devenit influenţi în lumea politică şi au obţinut succese pe plan economic. Dar oare putea să fie altfel, din moment ce am ales să ieşim din dictatura comunistă pe calea păcii, într-o conjunctură internaţională încă nu foarte sigură la ora aceea? Era calea cea mai sigură din punct de vedere politic şi avea o anume valoare morală. Şi oare, într-adevăr, merită să vedem în această alegere politică scopurile josnice, care chipurile îşi aveau sursa în trecutul îndepărtat, atunci cînd unul sau altul s-a supus şantajului brutal sau seducerii ideologice?

Astăzi, rezultatele acelei politici sînt surprinzător de bune pentru societatea poloneză. Polonia este deja de cîţiva ani membră a NATO şi a Uniunii Europene. Urmare a dezvoltării economice dinamice, de la an la an se diminuează numărul persoanelor frustrate, victime ale sloganurilor populiste. Nostalgia postcomunistă scade văzînd cu ochii, din moment ce partidul postcomunist, de a cărui susţinere a fost acuzat Walesa, se situează astăzi în sondaje la limita pragului de 5%.

Se împlinesc 20 de ani de la anul 1988, cînd la Moscova era deja Mihail Gorbaciov la putere şi cînd noile greve ale muncitorilor din Gdansk şi Cracovia i-au făcut pe comuniştii polonezi să ia decizia de a purta discuţii şi de a negocia cu Solidaritatea.

Cu toate acestea, fantomele trecutului comunist încă mai sperie. Corect: adevărul trebuie să fie respectat, iar tema trecutului comunist criminal trebuie să îşi găsească loc în studiile istorice. Chiar dacă scot la iveală descoperiri destul de ruşinoase despre oamenii cei mai respectaţi. În fapt, nimănui acest lucru nu îi aduce vreo pagubă fundamentală – Lech Walesa, chiar şi după publicarea cărţii respective rămîne în continuare în topul listei de popularitate, pentru că polonezii ştiu bine ce datorează forţei lui morale, indiferent de slăbiciunile lui trecute.

Fantomele trecutului comunist vor mai speria cel puţin pînă în momentul în care vor dispărea toţi aceia pe care îi pot bîntui. Ele vor mai fi destul de mult timp – din păcate – folosite în dezbaterea politică şi în lupta politică.

Traducere de Anamaria Luft

–––––––––––

* Text în exclusivitate pentru revista Observator cultural

Recomanda articolul prin: