OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea MICU
Fanus frumosul nebun al marilor metafore
Editura Semne, Bucuresti, 2002,
80 p., f.p.

Care e astazi cota operei lui Fanus Neagu se stie. Contestat critic de tineri, Academicianul a reusit sa arate, inca o data, prin iesirile din presa din ultimii ani, ca intre om si opera este o unitate perfecta. Fara capacitatea de a intelege ca in cimpul unei literaturi mai au loc, din cind in cind, si mutatii estetice, valorice, in fine, ierarhice fara ca fluctuatia acestora sa-l scoata automat sau definitiv pe scriitorul respectiv din Istoria literaturii, Fanus Neagu s-a atacat, naiv si orgolios, judecind acest atit de firesc fenomen cultural in termenii duri ai „atacului la persoana“, cu un discurs dezamagitor de mahala (neliterara), care n-ar putea face cinste absolut nimanui.

Intimplator, ma numar printre cei care considera ca o antologie riguroasa din povestirile scriitorului brailean (dar si din ale lui D.R. Popescu, Eugen Barbu sau chiar din dosarele de poezie ale lui Adrian Paunescu, de pilda) ar fi o carte cel putin onorabila, daca nu chiar foarte buna. Si mai cred ca Fanus Neagu e un caz interesant al literaturii noastre.
Bine primit de critica inca de la debut, intrat relativ repede in manual si cu o ascensiune rapida in establishment-ul cultural al epocii antedecembriste, prozatorul a pierdut, pina la urma, cum se spune, pe mina lui. Cine n-ar fi vrut sa avem un realism magic al nostru?! Ignorind amendamentele criticii (care, desi timide, au existat), Fanus Neagu a facut dintr-o formula literara destinata, as zice, oricind si in orice literatura, unei bune audiente si fara a face rabat de calitate artistica, o reteta previzibila care si-a pierdut prin supralicitare orice savoare. Ca-n anecdota populara in care tiganca, apucindu-se sa faca cozonac, a tot inlocuit ingredientele (faina cu malaiul, zaharul cu sarea etc.), din zgircenie dar si dintr-o completa lipsa de chemare spre culinar, incit, pina la urma, nu i-a iesit decit o mamaliga mai rosiatica.

Bizarul s-a transformat in loc comun, misteriosul a capotat in previzibil, tipologia personajelor s-a topit in schematism, exceptionalul a devenit norma, iar poezia a proliferat pina la enervare. Aproape orice proza a lui Fanus Neagu isi ineaca personajele in milul metaforelor vulgar-poetice si chinuite ca vai de ele. Intre articolele pe care le publica in ProSport (mereu aceleasi) si povestirile sale nu e decit o diferenta de intindere. Imi vine in minte acum o metafora din jalnicul roman Amantul Marii Doamne Dracula care ma face sa cred ca Fanus Neagu e impins de demonul metaforei in absolut orice directie, fara o coerenta interioara, nici macar semantica. De pilda, scriind despre o femeie pe care o vrea super-senzuala, prozatorul ne spune ca pielea ei miroase a „lucerna tavalita de lupoaice“. Adica, probabil, excitant! Ca nepot de padurar ce sint, depun marturie ca lucerna/iarba tavalita de lupi/lupoaice miroase ingrozitor! Fanus Neagu pare concurentul etern al unei anoste competitii: „Metaforisti si (nu) cistigi!“.
Am staruit asupra acestei teme pentru ca nu de mult mi-a cazut in mina o carte care, daca nu te-ar amuza copios (sint lucruri pe care, oricit ai incerca, nu le mai poti trata cu seriozitate), te-ar inspaiminta numai cu titlul: Fanus frumosul nebun al marilor metafore. Volumul este unul omagial, dupa cite ne dam seama, alcatuit de Mircea Micu, dupa cum singur marturiseste, prabusit in sine, caci anii au trecut si vremurile s-au schimbat: „Inconstient de tineri si nepermis de risipitori. Am fost regi si cersetori deopotriva. Dar liberi“.

Editarea unei astfel de carti nu este, in sine, de condamnat, ba e chiar un gest foarte frumos. Insa tonul, scopul (caci mi-e greu sa cred in gratuitatea gestului) si, de fapt, continutul ei te pot pune pe ginduri. Sau te pot ingretosa, caci iata ce poti citi in paginile cartii: „Bijutier al cuvintului de limba romaneasca, mina lui sa lui Fanus, bineintelest de poet sfintind proza si imbracind-o in odajdii de taina, scrie nesomnuri fabuloase cu ierni care se prabusesc peste cantoane parasite, chemind ingeri ce de atitea ori au strigat. s…t Urcind din adincul baltilor stratificate pe scheletele pestilor morti de batrinete si plictiseala, inima lui e un Nufar! Cei care nu stiu putina botanica, incercind sa-l smulga din radacinile banuite, vroind sa-l aiba drept ornament in vaze de cristal cu gura labartata. Si, nestiind nimic despre botanica lui, uita ca Nufarul nu are radacini. Ca este esenta baltii pulsind din adincuri, eliberindu-si povara prin aripa de inger, ca pe un blestem al puritatii sortit sa ademeneasca privitorii“ (p. 59-60). Si… ma opresc cu greu sa nu mai citez inca citeva pagini de un encomiasm cel mai aberant. Din acest punct de vedere, cartea e absolut memorabila.

Volumul are trei sectiuni. In prima, Mircea Micu povesteste, incercind sa imite (si, evident, reusind) stilul lui Fanus Neagu, citeva intimplari anecdotice din vietile lor „inutile ca toate vietile“. Intimplari din tot felul de deplasari prin tara, chermeze scriitoricesti, excursii in strainatate, vizite, discutii, betii etc., multe, nici nu mai e nevoie sa spun, relatate fara talent, doar dinamic si metaforic, fara pic de haz (poate doar in Aventuri in Europa, caci e cu Baiesu). Din aceste secvente se desprinde imaginea unui Fanus dintr-o bucata, crai sentimental si iubaret, intelept atotstiitor, smecher si descurcaret, prozator de exceptie (Zaharia Stancu ii spunea Balzac, iar Marin Preda Dos Passos – poate ironic!), spiritual si amuzant, delicat, generos si altruist, gurmand si cunoscator de vinuri, iubitor de natura, manager cultural priceput: „Avem si masina, ma, prostule, scoatem un Almanah, ne plimbam prin tara si facem sezatori literare de culturalizarea maselor largi populare…“ (p. 44).

A doua sectiune a cartii, intitulata Caietul secret, o reprezinta „versurile fara voie“, versuri disparate si citeva poeme inedite pe care Mircea Micu le publica ca pe o… surpriza. Versurile par un inventar de fraze numai bune de inserat ici-colo prin vreo proza: „Linga fiecare trandafir un inger se roaga la dropii“, „Trecem cu inima spre vara sunind din trimbite de fluturi“, „Ascund in mine taceri de fildes verde“, „Iubesc sacralitatea zapezilor albastre“ s.a.m.d.
In fine, ultima parte a volumului e un grupaj substantial de fotografii (bineinteles, comentate metaforic), din care interesante sint cele cu batrinii parinti si cu familia. In restul apar Eugen Barbu, Grigore Vieru, Eugen Simion, Edgar Papu, Dinu Sararu, Adrian Paunescu, D.R. Popescu, Paul Everac…
Acuma, sigur ca nu e de vina Fanus Neagu ca aceasta carte despre el a iesit asa! Dar, daca stau si ma gindesc bine, poate ca Mircea Micu a facut si el tot ce-a putut! De fapt, care-i Autorul?