Fără cuvinte este titlul noului
proiect expoziţional, semnat Ioan Iacob.
Artistul spunea la vernisaj că s-a
îndoit îndelung de raporturile sale cu arta portretului,
că nu era sigur că poate picta chipuri (el le spunea capete).
Încerca să se picteze pe sine, să-şi „palpeze“ pictural
chipul, nu doar ca motiv iconografic, ci ca pe o analiză
fiziognomică. Expunerea actuală de la Galeria Curtea veche –
deschisă la 9 mai – îşi propune o incursiune tainică în
arhitectura şi geografia portretului: de la cele lucrate în
encaustică, de la Fayoum, pînă la măştile strident colorate
ale lui Ensor. Este un demers expiatoriu, de lungă durată, atent
analizat. Există un ciclu de lucrări mai vechi, datînd din
1997, care reprezintă o tigvă între flori. Din acest punct de
vedere, preocuparea lui Iacob se înrudeşte cu zbaterile
teologico-mistice din veacurile medievale, cele care au dat naştere
misteriilor numite dance macabre. Căci capetele lui – contemporane
– nu sînt ale unor oameni anume, ale semenilor, convivilor,
cetăţenilor, ci chipuri ale unui „formidabil secret“ (Michel de
Certeau). Chipuri ale unui drum spre înţelegerea picturii
înseşi. Iată că a venit vremea portretului, dar el nu e
singur. E însoţit de „păsări“, „naturi moarte“,
„peisaje“. Iacob se comportă cu competenţa unui colecţionar
tipicar: investighează, pune lupa, adună date, colectează dovezi,
„pune cap la cap“, alătură obiecte. Atelierul său e aidoma
unui „cabinet de curiozităţi“. A găsit similitudini cu obrazul
uman în chiar mărul tăiat în două, stafidit. A făcut
studii picturale după mere, căpşuni, castane în coajă,
crenguţe, în toate fiind prezent chipul uman, sublimat,
ascuns, încifrat...
Prilej de pictură – iată ce
trădează lipsa cuvintelor. Trei portrete puse (nefericit) în
vitrine trimit la experienţa lui Rembrandt, cu feţe umane puse în
umbră, învăluite în obscuritate, ca şi cum nici nu ar
exista o jumătate – precum un măr despicat în două.
Dublul? Jumătate solară – jumătate selenară. Iarăşi, mi-a
atras atenţia pensulaţia, urma grasă a culorii la contactul cu
pînza – numai ghidajul corect al acesteia poate sugera ceva.
Dar astfel de lucruri nu se pot învăţa, imita, la ele ajungi
cu timpul, pătrunzi sacadat, cu grijă. Perspectiva tehnică trebuie
ajustată la intenţia ideatică, ajută la întruparea ei, o
îmbracă cu „carne“, tot astfel cum tigva stă la temelia
chipului, a fizionomiei. Ioan Iacob este maestrul neîntrecut al
acestor „împăcări“ ale lucrurilor.