OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au fost Oscarurile... care erau sa nu mai fie... Amenintata, pina in ultimul moment, de greva prelungita a scenaristilor si desfasurata sub spectrul frisonant al recesiunii economice si al unei disparitii-soc (Heath Ledger), ceremonia si-a propus sa ilumineze, din nou, pentru citeva ore, ternul cer hollywoodian cu reteta ei obisnuita de glamour si arta, exhibitionism si umilinta (in mare parte falsa). A sfirsit prin a recompensa – pe buna dreptate – opere sumbre, dure, dar catartice.

Oscarurile sint, poate, singura ocazie in care poti pune la fel de multa pasiune in disecarea frivola a rochiilor, a frizurilor sau a fruntilor miraculos de neridate ale vedetelor, ca si in dezbaterea docta despre moralitatea discursului narativ din filmul lui X, nominalizat la...
Asadar, dupa ce duminica seara am mai supravietuit inca unei editii, cu ochii lipiti si cu proptele zdravene facute din stacanele de cafea (extrem de folositoare pentru micile reprize de somn din timpul iritantelor „momente artistice“ sau al premiilor tehnice), iata citeva insemnari la cald.
Ma declar foarte satisfacuta – de data asta, Oscarurile s-au dat pe bune. N-au existat dezamagiri flagrante si nici „surprize“ (si asta e bine, mai ales daca aceste „intoarceri de situatie“ favorizeaza minorul Crash in detrimentul fenomenului cultural Brokeback Mountain). Mai toti favoritii mei au cistigat, de la Daniel Day, Javier, No Country for Old Men, Ratatouille sau The Counterfeiter (din anemica si cam penibila selectie de „filme straine“ nici nu puteai alege ceva mai bun), la superba piesa Falling Slowly din Once.

Oscarurile – sint ele relevante?
De fiecare data, expertii se intrec in a gasi argumente pro si contra. Dar nu e chiar acest lucru o dovada ca Premiile Academiei conteaza? Da, pare cool sa te dai impenetrabil la ceea ce reprezinta ele si sa pretinzi ca le privesti ironic, insa Oscarurile se plaseaza, pur si simplu, undeva dincolo de raza de incidenta a ironiei. De fiecare data, ele sint urmarite obsesiv sau dispretuitor, sint hulite sau aplaudate, sint catalogate drept populiste sau elitiste, sint boicotate sau adulate. E greu sa gasesti doi oameni cu aceeasi parere in ceea ce le priveste. Si tocmai asta le face atit de greu de ignorat.

Anul acesta, daca excludem alegerile dubioase de la categoria „Cel mai bun cintec“ si „Cel mai bun film strain“ (excluderea lui 4, 3, 2 a avut doua consecinte pozitive: una e ca publicitatea facuta de presa americana peliculei „excluse miseleste de la Oscar“ i-a convins pe multi sa se aventureze dincolo de multiplex si sa o vada, si alta e ca a declansat o reformare a sistemului de vot la aceasta categorie), nominalizarile au fost aproape de necontestat (faptul ca au fost lasate pe dinafara productii excelente, ca Into the Wild sau Gone Baby Gone, spune multe despre calitatea cinematografica a lui 2008).
Mai mult, neasteptata lungire a grevei scenaristilor i-a fortat pe organizatorii de petreceri sa renunte la display-ul deseori gretos de lacomie si autosuficienta. Un singur lucru a fost dezamagitor, dar n-a avut de-a face cu filmele in sine, ci cu politica studiourilor care a lansat peliculele cu sanse la statueta la gramada, in luna decembrie (mizind pe memoria scurta a votantilor), astfel ca finalistii merituosi au avut parte de putina expunere si doar un mic procent din publicul de televiziune le-a putut vedea (de unde si ratingurile scazute).

No Country for Old Men vs There Will Be Blood
Ambele brutale, sangvine, traversate de o dezolare western. Ambele favorite de la bun inceput (pe post de buturuga mica era hitul indie Juno, un soi de Little Miss Sunshine al lui 2008), ambele considerate de multi capodopere. De ce a ales Academia filmul fratilor Coen? Unii spun ca e vorba doar de greutatea CV-ului. Altii, ca votantii au considerat ca There Will Be Blood e, pe alocuri, prea fortat, prea over the top. No Country for Old Men are o soliditate ceva mai conventionala, un feel mai american (aminteste de westernurile crepusculare ale lui Sam Peckinpah) si e un pretendent mai puternic la statutul de „clasic“. Nu in ultimul rind, a contat faptul ca No Country for Old Men a depasit bariera celor 100 de milioane de dolari incasari globale, devenind cel mai mare succes de box office al tandemului, in timp ce There Will Be Blood n-a strins nici jumatate (Academia nu prea iubeste „nisele arty“). Acest Oscar a recompensat decenii de opera inovatoare si provocatoare.

Chiar daca unele dintre filmele lor au avut succes, si altele nu, fratii Coen au dat mereu impresia (deseori exaltanta) ca fiecare noua pelicula este exact ce si-au dorit ei sa fie; nici mai mult, nici mai putin. Inteligenta lui No Country For Old Men rezida in ingenioasa constructie narativa, in felul in care se foloseste de peisaj, in detaliile revelatoare cu care construieste meticulos fiecare secventa, in personajele memorabile, in dialogul infinit citabil, in faptul ca porneste de la o premisa clasica (o valiza cu bani urmarita de mai multe grupari) si sfirseste prin a fi o reflectie profunda asupra batrinetii, a mortii, a destinului si a vremurilor in schimbare.
Europenii au umflat potul – a fost prima editie in care toate cele patru Premii pentru interpretare au mers la actori de pe vechiul continent. Si, daca ne gindim mai bine, putem spune ca fratii Coen vin de peste mari si tari – au fost intotdeauna niste outsideri ai sistemului hollywoodian. La urma urmei, Europa (Cannes-ul mai precis) a fost prima care i-a recunoscut ca mari autori, acordindu-le Palme D'Or pentru Barton Fink. Specialistii spun ca aceasta reverenta facuta Europei vine ca un fel de recunoastere a importantei din ce in ce mai mare pe care o au incasarile de dincolo de Ocean in economia unui film.

Daniel Day Lewis
Daca Academia nu i-ar fi dat Oscarul pentru felul in care l-a interpretat pe ferocele petrolist Daniel Plainview in There Will Be Blood, ar fi cauzat, probabil, un val de comotii cerebrale in sala. E aproape un miracol sa asisti la aceasta etalare de performanta actoriceasca unde tehnica e mereu vizibila, insa niciodata mecanica sau superficiala. Criticul Jonathan Romney a descris intr-un eseu recent felul cum Day-Lewis a revitalizat, de unul singur, naturalismul intuitiv practicat de Laurence Olivier, John Huston, John Barrymore sau Charles Laughton: metoda ce incepe de la suprafata, ca sa coboare, treptat, in inima personajului.

Marrion Cotillard
Desi speram in secret ca Oscarul il va lua Julie Christie (pentru un rol extraordinar intr-un film superb – Away from Her –, dar putin vazut), trebuie sa recunosc ca a fost un moment magnific pentru Marion Cotillard si bizara ei rochie Gaultier de sirena. Alta mostra din actoria transformationala atit de venerata de Hollywood (ea o interpreteaza pe Edith Piaf din tinerete si pina la maturitate, iar metamorfoza fizica e socanta). Dar asta nu inseamna ca nu e un rol mare – indraznet, generos, grandilocvent si foarte intens –, mult mai mare decit insusi filmul. Cotillard e cea de-a doua actrita franceza care primeste recompensa (dupa Simone Signoret in Room at the Top) si prima europeanca, de la Sophia Loren incoace (cea care a cistigat acum 46 de ani gratie lui La Ciociara), care ia Oscarul pentru Cea mai buna actrita pentru un rol intr-un film vorbit intr-o limba straina. In ciuda barierelor lingvistice, extazul actritei era nedisimulat: „Multumesc viata, multumesc dragoste! Da, e adevarat, este niste ingeri in acest oras“.

Jon Stewart
Gazda ceremoniei a fost in forma – sa nu uitam ca n-a avut la dispozitie decit 11 zile ca sa se pregateasca (a fost fortat sa astepte pina la finalul grevei ca sa scorneasca poante de Oscar cu echipa sa de scribi). Cel mai bun gag al sau a fost facut pe seama versatilitatii dublei nominalizate Cate Blanchett. In acest an, a observat el, ea a intruchipat o femeie faimoasa (Regina Elisabeta I), un barbat faimos (Bob Dylan), ba chiar l-a interpretat si pe buldogul fioros care l-a urmarit pe Josh Brolin in No Country for Old Men. De fapt, a continuat Stewart, ea este cea care ma interpreteaza in acest moment. Comicul a facut si o gluma politica reusita, observind ca, de obicei, cind un afro-american si o femeie se lupta pentru presedintie, inseamna ca „un asteroid e pe cale sa loveasca Statuia Libertatii“.

Cele mai bune momente
Or fi Joel si Ethan Coen regizori extrem de expresivi – insa atunci cind trebuie sa se manifeste vocal, sint ultralaconici. Ethan (primind Premiul pentru Cel mai bun scenariu adaptat): „Va multumim foarte mult“. Ethan (citeva minute mai tirziu, acceptind trofeul pentru Cel mai bun regizor): „Nu mai am mare lucru de adaugat la ce am spus mai devreme. Va multumesc“. Ce bine ca atunci cind au cistigat Oscarul pentru cel mai bun film, cei doi l-au lasat sa vorbeasca pe producatorul Scott Rudin. Nu, cele mai bune momente ale serii nu li se datoreaza lor, ci actorilor Daniel Day-Lewis si Javier Bardem care, desi dati ca favoriti, au reusit sa para surprinsi si incintati. Bardem (primul spaniol care cistiga un Oscar) le-a multumit fratilor Coen ca au stiut sa faca sa functioneze o interpretare aflata sub auspiciile „uneia dintre cele mai ingrozitoare tunsori din istorie“. Day-Lewis a inghenunchiat in fata prezentatoarei Helen Mirren („Asta e, probabil, momentul in care ma voi apropia cel mai tare de statutul de cavaler.“) si a spus: „Adincile mele multumiri membrilor Academiei pentru ca m-au lovit cu cea mai frumoasa maciuca din oras“.

Cel mai bun speech
Discursul Tildei Swinton a fost absolut hilar (si total zabauc, dupa forma si asemanarea neconventionalei actrite). „La multi ani, frate!“, i-a spus ea statuetei, care a implinit 80 de ani. „Am un agent american care e tras la indigo dupa tine. Aceeasi forma de cap si, trebuie s-o spun, poponeata.“ Apoi actrita din Michael Clayton i-a multumit co-starului si producatorului executiv George Clooney facind referire, neceremonios, la unul dintre cele mai jenante roluri ale sale. „Admir seriozitatea si dedicatia ta pentru arta filmului, mai ales dupa ce te-am vazut catarindu-te in costumul ala de liliac din Batman and Robin, stii tu, ala cu sfircuri... Cum stateai tu cumintel imbracat in cauciuc, pe platou si in afara lui, atirnind cu capul in jos chiar si in pauza de masa. Esti supertare, omule!“.