OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romanul Doinei Ruşti, Lizoanca la 11 ani, riscă să cadă foarte uşor în patetism. Subiectul este mustos, iar descrierea unei fete de 11 ani care „a umplut un sat întreg de sifilis“ putea să ducă la exagerări. Acea fată, Lizoanca, putea fi înfăţişată fie ca o inocentă, fie ca un monstru care distruge un sat. Meritul principal al Doinei Ruşti este acela de a căuta să pună nuanţe acolo unde judecata este, de cele mai multe ori, abruptă şi nedreaptă. De fapt, romanul are, din start, o intenţie polemică. Autoarea îşi ia distanţă faţă de presa senzaţionalistă, care vine, constată şi hiperbolizează, se abate de la fapte şi nici nu doreşte să înţeleagă această realitate. Pentru că Lizoanca la 11 ani este, de fapt, romanul unei exasperări – faţă de o presă care se tabloidizează, care caută, hulpav, subiecte, pe care le umflă intenţionat – şi romanul unei revolte faţă de orice fel de văicăreală. Nu trebuie să plîngem cu lacrimi de crocodil în faţa vieţii Lizoancăi.

 

Doina Ruşti, Lizoanca la 11 ani, Editura Trei, Colecţia „Fiction Connection“, Bucureşti, 2009, 320 p.

 

Doina Ruşti a abandonat tipul de scriitură personaj pozitiv/personaj negativ, n-are puseuri moralizatoare, nu îngroaşă situaţiile, n-are nici măcar o vehemenţă pe invers care să condamne otova presa şi ziariştii. Lizoanca e un personaj credibil. Tocmai această absenţă a patetismului, acest refuz al exagerării, firul strîns al poveştii, fără divagaţii inutile şi consideraţii filozofante, ne-o apropie pe Lizoanca.

Am putea să deschidem o paranteză şi să constatăm, în subsidiar, o polemică purtată de autoare cu tipul de subiecte tratate în proza românească actuală. Este o mutare semnificativă de accent în proza românească adîncirea şi revalorizarea unor subiecte reportericeşti. Foarte interesant ni s-a părut că, pentru scrierea acestui roman, Doina Ruşti a făcut o documentare, o cercetare la faţa locului. A fost în acel sat incriminat de presă, a vorbit cu fetiţa, a căutat să-i cunoască pe părinţi, a intrat în legătură cu asistenţi maternali şi cu medici. De asemenea, nu s-a mărginit să vadă doar un singur sat, a căutat să afle dacă aceşti copii abuzaţi sînt doar cazuri întîmplătoare sau se poate vorbi de o tendinţă. Din păcate, prin mijloacele ficţiunii, Doina Ruşti reia o problemă apăsătoare, nu îndeajuns de dezbătută, cu prea puţine soluţii: ce ştiu fetele, din sate, mai ales, despre relaţiile sexuale, cînd şi cum îşi încep viaţa sexuală, cum îşi construiesc o identitate de cuplu, cum trăiesc viaţa sexuală între ruşine, teamă şi exhibare. Ramificaţiile sînt pretutindeni, spre părinţi, spre şcoală, spre autoritatea din sat (de obicei, poliţistul este pervertit spre rău; figura din roman, Vică, a poliţistului care abuzează de Lizoanca şi, pe urmă, „nici gura nu-i miroase, nici usturoi n-a mîncat“, are ceva terifiant). 

Remarcabil este şi finalul romanului: Lizoanca n-are iluminări, n-are revelaţii, nu-şi schimbă comportamentul, nu devine alta, chiar minciuna dovedită că „ar fi umplut un întreg sat de sifilis“ n-o face mai bună, n-o imaculează. Chiar dacă nu se mai numeşte sifilis, boala e prezentă în acea rea întocmire a vieţii rurale. Avem în Lizoanca la 11 ani un final deschis, care permite, de fapt, singura concluzie normală: „viaţa merge mai departe“, concluzie valabilă şi pentru Lizoanca, şi pentru comunitatea ţărănească din Satul Nou, şi pentru cititori. 

Există încă un plan al scriiturii, care face rezistentă construcţia ficţională: Doina Ruşti nu spune doar o poveste la timpul prezent. Pentru fiecare personaj există o anamnesis, o plasare a personajelor mature în contextul vîrstei lor de 11 ani. Fiecare personaj reface acea vîrstă a contrariilor, cînd nu mai eşti nici copil, dar n-ai ajuns nici la maturitate. E o vîrstă intermediară, dificilă, o vîrstă la care ai mari aşteptări şi puţine impliniri. E vîrsta cînd, în sate, poţi să fii fericită cu „pantofiori de tinichea“ şi cu „croasante“: „fetiţa muşcă din croasant şi mestecă încet, atentă la gustul care se închega lent, pe măsură ce crema de ciocolată cuprindea foetajul de catifea. În mod paradoxal, se combina impresia de saţietate şi de foame fără sfîrşit, furişată în gustul plin, susţinut de o mie de flori şi de o mie de dulciuri diferite, de ciocolate topite şi creme ample, ascunse în pliurile nenumărate ale unei prăjituri pe care Lizoanca nici nu şi-o imaginase“.