Fără ură și părtinire, la Judecata de Apoi

Lucian BOIA - Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Capcanele istoriei… este genul de carte (căci da, Lucian Boia a lansat pe piața ideilor un adevărat gen, inaugurat odată cu Mitologia științifică a comunismului) cu aderență în medii de lectură dintre cele mai diverse, de la cel al publicului educat larg, familiarizat cu numele unor oameni de cultură ai ultimilor 50 de ani, cititori de biografii și romane de atmosferă ori istorice, la cel al intelectualilor contemporani, în căutarea unor confirmări – a propriilor convingeri și opinii critice – în modelele deja faimoase ale perioadei interbelice.

Avem, deci, un volum care acoperă, temporal, aproximativ două decenii (1930-1950), perioadă foarte tumultuoasă politic, în care dictaturii regale i s-a succedat dominația legionară, strivită de regimul mareșalului Antonescu, urmat, acesta, de dictatura comunistă; epocă, totodată, de mare efervescență culturală, în care intelectualii publici – profesori universitari, academicieni, jurnaliști, scriitori cu vizibilitate – se remarcă nu doar prin confruntarea de idei politice (dreapta versus stînga), ci și, mai ales, printr-o mare disponibilitate de a adera la deciziile politicilor extremiste, de oricare culoare vor fi fiind ele.

Aceasta este, prin urmare, punctul de plecare: modul în care s-a manifestat, faptic, relația intelectualilor cu puterea, de-a lungul dictaturilor inter- și imediat postbelice, și formele pe care le-a luat, în diferite cazuri, colaborarea cu extremele.

Iar Lucian Boia e, într-adevăr, un foarte bun narator, cu un talent special în construcția suspansului (căci da, chiar și poveștile cu final cunoscut pot fi pline de suspans) și în furnizarea de detalii și anecdote ce dau culoare „poveștii“ – de pildă, acum, „amuzanta“ informație că George Emil Palade, ulterior premiant Nobel, era să fie dat afară din Universitate de legionari, în 1940, pentru „lipsă de activitate științifică“… De data asta, plasîndu-se într-o zonă mult mai „sigură“ ideologic decît în celalte cărți ale sale din ultima perioadă (inclusiv „Germanofilii“. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, în care vorbește despre atașamentul intelectualilor transilvăneni față de o Austro-Ungarie multietnică și multiculturală, în răspăr cu idealul unirist), Capcanele istoriei… îi permite inclusiv comentarii personale prea puțin istorice (de pildă, ca reacție la o notă de jurnal a lui Rădulescu-Motru, despre faptul că doar vîrsta îl împiedică pe acesta să se înscrie în PCR: „Spre deosebire de el, alții nu s-au considerat prea bătrîni!“).

Dar să argumentăm această „siguranță“ ideologică: elita intelectuală din perioada interbelică e departe de a fi, în acest moment, un teritoriu de cercetare virgin, ba dimpotrivă – o recunoaște Lucian Boia însuși, în inventarierea propriilor surse (în paranteză fie spus, deși importanta sinteză a lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, este citată în prefață, unde i se și reproșează „privirea dinspre «stînga»“, în corpul cărții nu există nici o trimitere și nici o notă de subsol care să facă referință la ea). Într-o oarecare măsură, Capcanele istoriei… este un răspuns dat multelor analize apărute în ultimii ani și dedicate aplecării spre extrema dreaptă a unor personalități recunoscute, mai ales Mircea Eliade și Emil Cioran: „rătăcirea“ lor nu e excepție în peisajul intelectualității acelor ani, ci o formă – reprodusă de mulți alții, mai puțin celebri – de răspuns la o fascinație colectivă, la mirajul construirii unei lumi noi prin împărtășirea unei (comune) agende politice. Sigur, atunci cînd nu era vorba despre pur oportunism, dar și în aceste situații, contextul interbelic și imediat postbelic s-a dovedit a fi de o natură aparte (de exemplu, Boia nu e în măsură – nimeni nu e, poate – să explice de ce, în anii ’30 și ’40, jumătate dintre profesorii și conferențiarii universitari erau membri de partid: era o formă de presiune a politicului, o garanție a ascensiunii și/ sau a siguranței profesionale, sau dovedea un atașament real, emanînd din larga relevanță socială a platformelor diferitelor partide?; cîtă vreme cartea nu oferă date despre componența socială a partidelor sau despre momentul și particularitățile intrării în partid a acestor persoane, misterul nu poate decît să persiste, chiar și în cazul „traseiștilor“).

Ceea ce face extrem de interesantă această carte, dincolo de remarcabilul efort de sinteză și de realul talent de povestitor, nu prea preocupat de teorie, de altfel, al autorului e versatilitatea modurilor în care poate fi citită – eventual, folosită – în schema disputelor ideologice actuale. Poți, în egală măsură, să te ultragiezi de orbirea „derapajelor democratice“ („democratic“ fiind, în epoca ilegalistă a PCR, cuvîntul de cod pentru „comunist“ sau „de stînga“) a celor care n-au avut clarviziunea „primejdiei bolșevice“ (dacă privești lucrurile din perspectiva anticomunismului contemporan) și să te miri, anacronic, de precaritatea ideologică a teoriilor naționaliste la care aderau cei nemulțumiți de „suprareprezentarea“ evreilor în mediul intelectual și al profesiilor liberale. Lucian Boia merge un pas mai departe, scurtcircuitînd dezbaterile despre inconștiența lui Eliade et co.: elita intelectuală a anilor ’30-’50 (care, că a venit vorba, pare exclusiv masculină, singura femeie pomenită fiind Alice Voinescu, profesoară la Arte, despre ale cărei idei politice și activitate publică nu aflăm mare lucru) s-a construit în întregime pe colaboraționism, cu oricine, ba chiar cu toată lumea. De ce? Pentru că vor fi căzut pradă unui soi de Fata Morgana a istoriei: convingerea că pot participa la scrierea istoriei prin implicarea politică. Rezultatele politicilor care s-au succedat – cea de extremă dreaptă și cea de extremă stîngă – „dovedesc“ faptul că asumarea partinică a fost o greșeală din partea tuturor; dar pe durata lungă a istoriei, la judecata urmașilor, eventual istorici, a fi avut dreptate e ceea ce contează?

Deși se ocupă, în mod excepțional, de altfel, de un număr amețitor de ziariști, scriitori etc., cartea lui Lucian Boia are cîțiva „eroi“ pe care-i urmărește în mod special. Printre aceștia, Alexandru Rosetti (director al Fundației pentru Literatură și Artă „Carol II“ în anii ’30, academician sub dictatura proletariatului), G. Călinescu (cu un doctorat oarecum dubios, o Istorie a literaturii umorală și „fără metodă“, devenită canonică după 1948, și o atitudine generală de colaborator în public și „dizident“ în privat) și istoricul Petre P. Panaitescu (rector al Universității din București sub legionari, repudiat de Antonescu, salvat sub comuniști de înalta lui expertiză în slavistică). Ar fi greu de spus, totuși, că analiza oferă vreun model pozitiv de comportament al intelectualului public – în ciuda aprecierii pe care o arată Lucian Boia față de Grigore T. Popa (fondatorul Școlii de medicină de la Iași, antifascist și anticomunist în același timp), activitatea lui de intelectual public e destul de restrînsă ca anvergură, iar decesul lui a survenit chiar în 1948 („rezistent“ și el destulă vreme, Tudor Arghezi a capitulat, sub comuniști, în fața imposibilității de a mai trăi doar din ce producea Mărțișorul). Istoricul încearcă să explice (mergînd pe cărbuni încinși, de altfel) în același timp antisemitismul și prezența masivă a evreilor în rîndul stîngii (y compris cea a posteriori nefrecventabilă, Partidul Comunist) prin structura societății interbelice și legislația timpului (care le permitea acestora accesul doar la profesii liberale, ceea ce însemna că, de exemplu, procentul de medici evrei era disproporționat față de numărul total al evreilor din România). Misterios, însă, explicația ajunge să justifice doar una dintre alegeri, pe cea dintîi – pentru că, din nou, memoria recentă e mult mai puternică.

Cînd totul e o apă și-un pămînt, toți sînt vinovați și nimeni. Cincizeci de ani mai tîrziu, ne simțim în stare să judecăm și condamnăm – dar va fi această carte născătoare de altfel de reacții decît ipocrizia unei ultragieri publice, a noastră, a celor dotați, dintr-odată, cu atîta înțelepciune istorică?

Lucian BOIA

Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950

„Seriile de autor”, Editura Humanitas, București, 2011, 360 p.