OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Provenit dintr-o familie de „grămătici“ şi organişti, avînd, la rîndul lui, o formaţie muzicală, filozofică şi literară, Pascal Quignard alege pentru cele două cărţi ale sale care vorbesc despre „lumea sexuală“ – Le Sexe et l’effroi şi La Nuit sexuelle – acelaşi format de „livre d’orgue“ (cum spune autorul) şi acelaşi fond negru. La Nuit sexuelle (Flammarion, 2007), carte-album publicată în condiţii grafice excepţionale, a văzut lumina tiparului, la scurtă vreme, şi în versiune românească (în traducerea lui Vlad Russo), la Editura Humanitas Fiction (în 2008). Noaptea sexuală, ediţia românească, reproduce grafic cu fidelitate ediţia originală, inclusiv ilustraţia de pe copertă (Giuseppe Maria Crespi, Cupidon şi Psyche, secolul XVIII), propunîndu-ne, aşadar, o splendidă carte-obiect, solemnă şi gravă precum „un livre d’orgue“.

 

Pascal Quignard,  Noaptea sexuală, Traducere de Vlad Russo, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2008, 280 p.

 

 

De altfel, statutul acestei cărţi este unul ambiguu, situat între albumul care adună o colecţie impresionantă de ilustraţii (picturi, gravuri, stampe japoneze şi chinezeşti) erotice şi eseul literaro-filozofic care glosează pe marginea imaginilor picturale din toate epocile şi spaţiile culturale. Cuvînt şi imagine, Noaptea sexuală – deşi sondează, plecînd de la imagine, tocmai ceea ce e anterior limbajului, acea „scenă originară“ care ne precede, văzută nu cu privirea, ci poate cu ochii minţii – nu reuşeşte, totuşi, să desfiinţeze dihotomia care o construieşte. Ea rămîne un discurs secund – concentrat, metaforic, literar – care încearcă să exprime „indicibilul“, plecînd de la contemplarea scenelor erotice din istoria picturii, care, ele, reprezintă „nereprezentabilul“. 200 de ilustraţii (excelent reproduse), adunate în timp de Pascal Quignard (alese dintr-o colecţie personală de aproape 400 de „imagini indecente“, adunate iniţial din „pură curiozitate sexuală“), servesc aici unui erudit demers hermeneutic, care topeşte incursiunile etimologice, naraţiunile mitice şi expresia metaforică: „Cînd ne sondăm adîncul inimii în tăcerea nopţii, ne ruşinăm de indigenţa imaginilor pe care ni le-am făcut despre bucurie. Nu eram de faţă în noaptea cînd am fost zămislit. Există o imagine lipsă în sufletul nostru.

 

Numim această imagine lipsă «originea». Căutăm această imagine inexistentă în spatele a tot ce vedem. Încerc să fac încă un pas către izvorul spaimei trăite de oameni atunci cînd se gîndesc la ce-au fost înainte ca trupul lor să arunce o umbră pe acest pămînt. Dacă în spatele fascinaţiei există imaginea lipsă, în spatele imaginii lipsă mai există ceva: noaptea“, notează eseistul descriind astfel „noaptea sexuală“ care face obiectul cărţii-album. O noapte nereprezentabilă însă visată, obsedantă, care ilustrează în acelaşi timp o anterioritate în raport cu limbajul (vezi „indigenţa imaginilor“ din adîncul nostru) ori cu morala („ne ruşinăm de indigenţa imaginilor“). Quignard suprapune aici o imagine freudiană peste un impuls care a stat la baza creaţiei umane, de-a lungul secolelor, anume regresia, reîntoarcerea la origini: primul dintre cele trei sensuri atribuite „nopţii“ (noaptea uterină, noaptea terestră şi noaptea infernală, de după moarte) capătă, prin extensie, sensul de noapte nu numai sexuală, ci şi originară (spre final, aceasta se va numi a patra noapte, „noaptea nopţii“), împingînd misterul – şi deci fascinaţia – înapoi, în negura timpului: „Purcedem dintr-un cuib de întuneric. Omenirea a purtat cu sine acest cuib, în care s-a reprodus, a visat, a pictat“. Într-un interviu pentru Art Press (octombrie 2007), eseistul declară: „Trebuie să vă explic această inerenţă nocturnă care constituie fondul gîndirii mele. Între actul erotic şi naştere, omul este singura specie animală care stabileşte o legătură – şi această legătură trimite la o lungă metamorfoză în penumbra uterină, care se întinde între unul şi cealaltă. Această inerenţă nocturnă este foarte prezentă în mituri şi imagini, dar ea nu este «pusă în evidenţ㻓. Sexualitatea umană (noaptea sexuală) şi noaptea originii capătă astfel gravitate (precum sunetul de orgă), se contopesc, îmbrăţişînd simbolicul (antropologic) şi lăsînd în urmă animalicul.

Deşi cu aparenţe filozofice, discursul lui Quignard este în fond unul literar, unul care uzează, dacă vreţi, de „metafore revelatorii“, un discurs ulterior, secund, care se foloseşte, paradoxal, de puterea ludică şi evocatoare a cuvîntului, pentru a tatona un teritoriu situat dincoace de cuvînt şi reprezentabil. Inconştient freudian (vezi capitolul „Somnul şi visele“), spaime ancestrale („Lascaux“), jertfe omeneşti, acte de cruzime, mituri greceşti („Didona şi Enea“, „Diana şi Acteon“, „Baubo şi Demeter“, „Eros şi Psyche“, „Hero şi Leandru“) şi biblice („Lot şi fiicele sale“, „Noe şi fiii săi“, „Noli me tangere“, „Maria Magdalena“, „Golgota“), imaginar creştin şi păgîn, toate acestea sînt convocate erudit pentru a vorbi despre misterul originii omului, definit de la început ca fiinţă sexuală. Pentru Quignard, nu există decît o singură diferenţă sexuală, cea care face ca „privit dinspre propriul sex, celălalt sex să fie pururi misterios“. „Fiinţele umane au parte de revelaţie fiindcă sufletul lor e frămîntat de irevelabil. Fiecare va ignora veşnic poziţia sexuală şi viaţa corporală şi comportamentul psihic pe care le-ar induce înzestrarea cu celălalt sex“, scrie eseistul, adăugînd „scenei originare“ misterul alterităţii sexuale. Scriitor erudit şi stilist deja recompensat (cu Goncourt, Premiul Academiei Franceze etc.), Quignard restituie un întreg halou de semnificaţii culturale şi istorice, filozofice şi fantasmatice picturilor şi desenelor erotice reproduse în album.

Mărturisirea unui agnostic