OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În ansamblu, eseurile diagnostichează criza spaţiului urban şi a urbanităţii în România postrevoluţionară. Ce-i drept, decesul spaţiului public a devenit un loc comun şi în societăţile postindustriale; aici însă sînt invocate, de regulă, drept cauze consumismul şi revoluţia mijloacelor de comunicare: primul exilează viaţa publică la periferie, închizînd-o în malluri, containere indiferente la ambientul arhitectonic, cealaltă – o temă atinsă doar în treacăt în volum – transferă sociabilitatea în spaţiul virtual. La acestea, autorii prezentului volum adaugă alte cauze specifice României. Unele sînt de lungă durată, precum absenţa unei politici urbane consistente, coerente şi atotcuprinzătoare, pe care Augustin Ioan refuză s-o pună pe seama presupusului caracter „oriental“ („organic“, neregulat şi haotic) al oraşului şi influenţei „urbanismului“ de tip otoman, altele, de dată mai recentă, precum „modernizarea violentă în timpul comunismului“ (p. 67) şi rezultatele sale devastatoare (în cifre, în Bucureşti a fost demolată o suprafaţă aproximativ egală cu cea a Veneţiei). Ca atare, caracterul „fractal“ al oraşului modern, în care fiecare cartier reflectă într-un mod specific unitatea oraşului, a devenit un spaţiu „fracturat“.

Ideologia egalitaristă

Mai mult, realizarea incompletă a proiectului modernităţii în România (o teză prea „tare“ şi problematică pentru a nu avea nevoie de o solidă argumentare) a dus la absenţa unei diferenţieri clare între spaţiul public şi cel privat şi la forme hibride de „rurbanitate“: ţăranii atraşi la oraş au adus cu ei habitusurile unei vieţi rurale şi, în general, mentalităţile n-au putut ţine pasul cu ritmul susţinut al industrializării şi urbanizării; chiar şi astăzi ne despărţim cu viteze diferite de trecut. Ideologia egalitaristă, avînd drept corolar estetic uniformizarea şi autoritarismul politic, evident în proiectarea centrelor civice, explică indiferenţa cetăţenilor faţă de spaţiul public în timpul regimului socialist; din păcate, apatia şi o iresponsabilitate generală, asociate cu lipsa de identificare a cetăţenilor cu locul lor de rezidenţă, s-au perpetuat şi după 1989. Cu alte cuvinte, criza spaţiului fizic public este dublată de o criză de profunzime a ethosului urban, sub forma absenţei spiritului civic şi a societăţii civile: „[...] comunismul nu a creat spaţiu public (şi din pricină că nu a creat privat, însă nu numai de asta), iar epoca de după el, aliniată milităreşte şi economiceşte unei noi ordini globale, pare şi mai puţin dornică de a se îngriji de ceva public“ (Mihali, p. 83).

Să luăm cîteva exemple. Atît Ioan, cît şi Mihali subscriu la teza actuală despre primatul mobilităţii asupra stabilităţii în eseul despre „petrecerea de pietoni“ cu care se deschide volumul şi care pleacă de la o parafrazare a lui Jean-Luc Nancy aplicată la Heidegger („L’homme habite en passant.“). Şi totuşi, politica urbană a supravegherii este respinsă de pe poziţii opuse: Ciprian Mihali este partizanul mai degrabă al sociabilităţii proteice, ocazional ludice, care caracterizează viaţa hoinarului şi spectacolul străzii (în spiritul teoriilor despre flânerie, completate de Marc Augé şi Jane Jacobs), în timp ce Augustin Ioan contrapune supravegherii „privirea interioară“ (nota bene, statică!) a contemplării (p. 64). De asemenea, Mihali insistă asupra „infrapoliticii urbane“ (p. 67), respectiv a practicilor sociale prin care locuitorii oraşului îşi apropriază în mod anonim mediul de viaţă (Michel de Certeau) şi produc spaţiul (Henri Lefebvre). În schimb, Ioan vede spaţiul urban în primul rînd drept loc al epifaniei, iar sacrul, drept ipostaza originară a alterităţii citadine. Afirmarea prezenţei zeului în spaţiul civic este, totuşi, dificil de conciliat cu dimensiunea predominant social-politică a teoriilor despre urbanitate şi sfera publică, de la Simmel la Habermas şi Nancy, în care Celălalt este în primul rînd Străinul, necunoscutul de pe stradă (teză la care subscrie, de altfel, şi Mihali, p. 64). Mai mult, dat fiind caracterul gradual al distincţiei dintre khoros (spaţiul public, „masculin“) şi khora (spaţiul privat, „feminin“), după Ioan, cum se explică atunci obiecţia adusă societăţii urbane româneşti de a nu face o distincţie clară între public şi privat (ceea ce reprezintă tocmai un deziderat în societatea postmodernă occidentală)? În cele din urmă, Ioan rămîne fidel primatului teoretic al spaţiului privat în fenomenologie (exemplificat de Bollnow, Bachelard, Peter King etc.): abia după ce va fi satisfăcută nevoia de spaţiu privat, vor putea fi construite locuri cu adevărat publice în România. Omniprezentele maidane, spaţii vacante „uitate“ de urbanişti şi lipsite de identitate, nu pot suplini absenţa pieţelor ori a spaţiilor de dezbatere, schimb şi negociere, ci, dimpotrivă, reprezintă încă un simptom al crizei spaţiului public. Alianţei preconizate de Ioan dintre politică şi cultul religios – ipoteză totuşi problematică din punct de vedere politic, în opinia noastră – îi urmează imediat proclamarea de către Mihali a caracterului politic al spaţiului, pe linia marxistului neortodox Henri Lefebvre, şi critica depolitizării spaţiului public ca efect al consumismului.

Ambiguitatea postmodernităţii

Chiar şi diatriba modernităţii, comună ambilor autori, nu face decît să confirme în fond ambiguitatea postmodernităţii. Pe de o parte, Ioan revitalizează speculaţiile ontologice şi redescoperă dimensiunea temporală a arhitecturii, de la caracterul procesual al zidirii şi structura de tip palimpsest a edificiilor, cu suprapuneri de stiluri sau chiar de materiale de construcţie, pînă la desfacerea arhitecturii. Prin teoria sa despre „spaţiul vag“, Ioan se întîlneşte cu arhitecţii care susţin promovarea unor proiecte flexibile, care să fie deschise pentru o refuncţionalizare sau reinterpretare ulterioară de către utilizatori. Definitorie este, totuşi, în cazul său privirea în trecut: eşecului modernităţii, ca urmare a decontextualizării şi a detemporalizării în arhitectură, Ioan îi opune redescoperirea arhaicului şi „retrospectivismul“ (p. 100) – obosită de utopiile transformatoare ale modernităţii, postmodernitatea recade în timp şi îi conferă oraşului, respectiv subiectului, profunzime prin reancorarea în istorie. Ioan se întîlneşte astfel deopotrivă cu Kevin Lynch („What time is this place?“), cît şi cu manifestul lui Juhani Pallasmaa pentru o arhitectură situată sub semnul decelerării, al memoriei, afectivităţii şi intimităţii. Metafizicii fundaţionaliste a lui Ioan, obsedat de „originile“ arhitecturii, i se opun diseminarea „superficială“ şi proliferarea rizomică a postmodernului Mihali. Spre deosebire de Ioan, acesta se mulţumeşte să constate absenţa zeului şi secularizarea spaţiului public, denumită în mod inspirat „Dei paralysis progressiva“ (p. 120), fără însă ca subiectul său slab să mai poată crede într-un nou început. Respiraţiei ample a istoricităţii le iau locul temporalitatea cotidiană, marilor récits moderniste, micronaraţiunile biografiilor individuale, apartenenţei la colectivităţi naţionale, „comunitatea minimală“ (p. 121) şi localismul, festivismului modern, intimitatea, în fine, coerenţei subiectului, un bricolaj de roluri şi o identitate ireductibil centrifugă. Or, din această perspectivă, postmodernitatea, în accepţiunea lui Mihali, nu reprezintă decît o modernitate radicalizată, iar nu tentativa de revitalizare nostalgică a premodernităţii, precum în interpretarea lui Ioan.

Nedumeriri

În orice caz, odată încheiată lectura, nu ne putem reprima, totuşi, cîteva nedumeriri. Mai întîi, care poate fi alternativa faţă de criza cronicizată a urbanităţii în spaţiul românesc? Diagnosticul lucid, verva retorică şi plăcerea construcţiei teoretice prevalează în volumul amintit faţă de căutarea unor soluţii. Ce-i drept, o serie de măsuri concrete sînt preconizate în manifestele lansate cu prilejul întîlnirilor grupului de reflecţie 4Space (pp. 18-24), precum promovarea spiritului critic sau un grassroots activism, care ar trebui să fie sprijinit politic. Intenţia transformatoare pare, totuşi, să-şi piardă forţa pe parcurs, astfel încît prognoza finală este mai degrabă sumbră: în lipsa unei politici urbane coerente şi a spiritului civic, situaţia actuală a oraşelor, caracterizată printr-o isterizare şi „manelizare programată“, pare să fie lipsită de ieşire. De vină este poate şi un anumit disconfort al intelectualilor din ţările postsocialiste în general, pentru care, chiar şi atunci cînd recunosc hegemonia factorilor economici asupra celor politici, referinţele la critici marxiste ale capitalului (cum ar fi teoria despre „societatea spectacolului“ a lui Debord, clasic al stîngii occidentale) rămîn tabu. Dimpotrivă, un membru al Şcolii de la Birmingham precum Gregory Andrusz nu cunoaşte astfel de crispări atunci cînd recurge la Manifestul Partidului Comunist pentru a argumenta că oraşele postsocialiste au efectuat tranziţia „de la Zid la Mall“ („From Wall to Mall“), altfel spus, de la o separaţie politică la inegalitatea de tip economic. Diferenţierea economică nu pare, însă, să-i deranjeze pe cei doi autori ai Dublului tratat de urbanitate. Dimpotrivă, chiar şi Mihali subscrie indirect la necesitatea segregării sociale şi, implicit, spaţiale în critica pe care o aduce „rurbanităţii“, contrazicîndu-şi astfel sursele de inspiraţie occidentale. Acestea celebrează oraşul drept loc de întîlnire a unor categorii din cele mai diverse; dimpotrivă, în calea urbanităţii româneşti stau tocmai hibrizii „rurbani“, foşti ţărani care, în loc să adopte regulile convieţuirii urbane, au „intoxicat“ (Ioan, p. 67) spaţiul urban. Or, la ora actuală, un puternic curent vizează, în ţările postindustriale, tocmai prezervarea sau chiar reinventarea unor trăsături rurale în metropole; acestea influenţează pozitiv nu numai calitatea vieţii, ci accentuează şi specificul local al oraşelor, esenţial în concurenţa interurbană; de aceea municipalităţile se şi străduiesc să le integreze în strategiile de branding al oraşelor sau chiar al districtelor. Cum se explică atunci conotaţiile negative ale formelor rural-urbane de viaţă în oraşele postsocialiste? Dacă tot este criticată modernitatea, de ce să nu vedem în caracterul „retrograd“ al oraşelor româneşti, cu resturile lor premoderne, o şansă de a accede mai rapid la postmodernitate prin arderea etapelor?

Condiţia postcomunistă a urbanităţii

Un contrast similar între situaţia oraşelor postindustriale şi postsocialiste poate fi constatat în cazul terenurilor virane, omniprezente, după Ioan, în Capitală. Spre exemplu, în Austria, arhitecţii deplîng tocmai suprareglementarea construirii în spaţiul public, care le încorsetează în mod drastic posibilităţile de expresie. Mai mult, arhitecţii peisagişti celebrează tocmai „maidanele“ drept loc de manifestare a entropiei creatoare şi a spontaneităţii necontrolate a naturii; influenţa ecologică este evidentă chiar şi în amenajarea spaţiilor verzi după principiul unui letting be al naturii. Considerate oaze de libertate în oraşele postindustriale, spaţiile vacante devin, în contextul urbanităţii româneşti, mărturia neglijenţei faţă de spaţiul urban şi a unui exces haotic de libertate.

În pofida aparenţelor, Dublu tratat de urbanitate ilustrează de fapt poziţii relativ distincte ale autorilor, precum şi ambiguităţi în adoptarea unor poziţii teoretice occidentale. Contextul diferit al analizei, caracterizat printr-o realizare incompletă a proiectului modernist şi tare provenite din trecutul comunist, duce la apropieri inedite între poziţii care, la origine, sînt ireconciliabile.