Faţa nevăzută a femeilor musulmane

Dialog cu Natalie ASSOULINE

Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Unul dintre cele mai tulburătoare documentare prezentate în cadrul ASTRA Film Festival (Sibiu, 26 octombrie-1 noiembrie), Brides of Allah al regizoarei israelieneNatalie Assouline dezvăluie o realitate crudă, în care femei musulmane ajung să vadă o onoare în a se angaja în atacuri teroriste. Filmarea s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani, timp în care regizoarea a lucrat cu deţinute musulmane dintr-o închisoare din Israel, condamnate pentru implicarea lor în diverse acte teroriste (inclusiv sinucigaşe) împotriva israelienilor. Convinse că prin crimele lor ar fi reuşit să atingă statutul de martire, de eroine ale unui război considerat „sfînt“, femeile care au eşuat în demersul lor terorist suportă viaţa în închisoare la gîndul că au făcut ceea ce trebuia şi că familiile lor au cîştigat astfel respectul societăţii. Regizoarea acestui film este deja un nume cunoscut în spaţiul filmului documentar, prin Final Goodbye (2002), care a ocupat locul întîi la Festivalul de Film Documentar Docaviv din 2002. A mai fost, de asemenea, recompensată cu Premiul Firesci în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin (2008), Premiul Special la Secţiunea „Communication for life“, Prix Italia (2008), Peace Award, la Osanbrueck Film Festival (2008) şi Premios Ondas Prize (2008).

Cum s-a născut ideea acestui proiect?

În anul 2003, au avut loc o serie de atacuri sinucigaşe la care au luat parte femei palestiniene, iar rolul lor era ştiut. Am citit în reviste, am văzut poze ale acelor femei, am aflat povestea lor şi mi-am spus că trebuie să le întîlnesc personal, pentru a vorbi cu ele şi a înţelege care era realitatea.

Aţi lucrat cu aceste deţinute timp de doi ani. Aţi observat vreo schimbare în mentalitatea lor, vreun semn că, în urma experienţei trăite, axa lor de valori nu mai este atît de bine configurată?

Dacă şi-ar schimba setul de valori în care cred, ar fi foarte greu pentru ele să suporte închisoarea atîţia ani. Cînd vorbesc cu ele ştiu că îşi doresc să fie acasă, să nu fi fost nevoite să se afle în această situaţie, dar cred că nu pot recunoaşte asta faţă de ele însele, pentru că atunci cum s-ar mai putea trezi dimineaţa? A avea încredere în acţiunile lor le oferă puterea de a rezista în închisoare.

Nu există, deci, nici o şansă să se schimbe ceva în viaţa acestor femei...

Femeile ar trebui să îşi ia viaţa în propriile mîini, ar trebui să înceapă să spună că vor ca lucrurile să se schimbe, nu să aştepte ca cineva din exterior, ca un bărbat să vină şi să le schimbe lumea. Puterea stă în mîinile lor, numai că nu o folosesc aşa cum trebuie.

Am observat în documentarul dumneavoastră că, paradoxal, închisoarea este, de fapt, locul în care descoperă cu adevărat ce înseamnă libertatea, încrederea în sine, bucuria de a trăi. Şi nu este doar cazul celor condamnate pentru atacuri teroriste.

Cînd le-am văzut pentru prima oară în închisoare, am rămas uimită. Mă aşteptam la ceva mult mai rău, credeam că vor fi condiţii foarte proaste, dar nu e deloc aşa. Faptul că nu sînt bărbaţi în preajma lor le oferă posibilitatea de a fi libere, atît cît se poate. Cred că unele dintre ele duc o viaţă mult mai bună în închisoare decît înainte. E foarte trist, dar pentru multe dintre ele, asta e realitatea.

Aţi fost tratată diferit faţă de cum v-aţi aşteptat?

Cînd am plănuit să fac acest film, m-am gîndit să merg în casele prizonierelor şi să observ care le este mediul familial. Dar cînd am văzut cum este viaţa lor în închisoare, tot ceea ce au reuşit ele să creeze acolo, am decis să rămîn acolo şi să arăt această lume în documentarul meu, pentru că ceea ce se petrece acolo nu are nici o legătură cu viaţa lor în libertate. Mi-am dat seama că singura modalitate pentru a fi acceptată acolo era să mă comport onest, să fiu eu însămi, nu să apar doar în calitate de regizor. Nu începeam nicodată să filmez imediat cum ajungeam acolo: vorbeam în particular cu ele, beam împreună cafea, şi abia apoi începeam să filmez. Relaţia mea cu ele s-a consolidat lent, dar ştiam că asta e cheia pentru a le face să vorbească cu mine. Altfel, ar fi fost reticente, ar fi simţit că nu sînt datoare să vorbească cu nimeni.

Dar în ceea ce priveşte autorităţile închisorii? Cît de receptive au fost faţă de acest proiect?

Le-am spus de la început ce urmăresc în acest film. Le-am explicat că nu vreau să mă implic în chestiuni politice sau să prezint lucrurile din perspectiva „dreptei“ sau a „stîngii“, ci doar să arăt realitatea aşa cum este. Am purtat numeroase conversaţii cu autorităţile închisorii şi, odată ce şi-au dat acordul, am avut acces în interior. Nu era nelimitat, bineînţeles, adică nu intram oricînd, ci atunci cînd se putea. Dar au fost foarte cooperanţi, am avut, cu adevărat, noroc.

Credeţi că acest film va reuşi să influenţeze percepţia pe care o avem asupra femeilor din Islam?

Felul în care filmul este editat încearcă să îl facă pe spectator să înţeleagă singur anumite lucruri, nu este perspectiva mea regizorală care împinge strict către anumite concluzii. Am vrut să le arăt cît de variată este realitatea şi să îi fac să tragă propriile lor concluzii privitoare la situaţiile cutremurătoare pe care le surprind.

Mai pot fi privite aceste femei ca nişte victime?

Chiar dacă ele sînt, de fapt, victime ale mediului în care trăiesc, odată ce au decis să ia viaţa altei persoane, nu mai sînt victime. Au trecut peste o linie roşie care nu trebuie depăşită!

Aţi avut ocazia să întîlniţi familiile deţinutelor?

Doar în timpul vizitelor la închisoare. Ştiau despre mine, ştiau că fac un film, dar dincolo de saluturi nu am avut nici o comunicare cu ei.

Din ceea ce aţi putut observa în timpul vizitelor făcute de familie, ce puteţi spune despre modul în care copiii acestor femei privesc situaţia? Reuşesc să înţeleagă actele de terorism pe care mamele lor le-au comis împotriva cetăţenilor israelieni?

Nu cred că se pune problema înţelegerii, pentru ei totul se reduce la faptul de a trăi zi de zi fără mamă, auzindu-i pe cei din jur spunînd că mama lor este un martir. Soţii nu veneau, pentru că nu li se permitea şi, oricum, mulţi sînt ei înşişi la închisoare. Cel mai des veneau părinţii deţinutelor şi era foarte trist să le observi pe mame, care întotdeauna plîngeau văzîndu-şi fiicele în spatele gratiilor.

Totuşi, copiii aceştia, lipsiţi atît de devreme de mamă, învăţaţi că aceasta este o martiră, ajung, inevitabil, să gîndească şi să simtă că aşa este bine să te comporţi.

Din nefericire, situaţia se înrăutăţeşte. Dacă acestor copii li se tot spune că mama lor a acţionat ca un martir, vor asimila acest fapt automat, fără să se oprească o clipă şi să-şi spună: „stai puţin, poate că nu e totuşi aşa, poate că mama nu este un erou, un martir“. De aceea situaţia nu se va schimba, de aceea generaţiile viitoare vor creşte tot cu ideea martirajului. Aceste femei care au intrat în închisoare au trebuit să arate că sînt loiale ţării şi multe dintre deţinute se află aici pentru a nu-şi dezonora familia.

Plănuiţi să continuaţi documentarea în mediul islamic?

Nu, acum lucrez la două noi proiecte, dar nu au nici o legătură cu Islamul. Abordez subiectul ideologiei, însă dintr-o perspectivă din care nu lipseşte umorul. Este ceva total diferit, aveam nevoie de o pauză.

Cîteva gînduri despreFestivalul ASTRA...

Nu ştiam la ce să mă aştept, sînt aici pentru prima oară şi am descoperit un festival foarte dinamic, sînt foarte mulţi oameni tineri, cred că va da un tonus bun sferei cinematografice din România.