OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Municipal Baia Mare
Istoria comica a doctorului Faust, farsa existentiala de Victor Ioan Frunza, dupa Jean Variot, Christopher Marlowe, Johann Wolfgang Goethe, Paul Valery, Alfred Jarry.
Directia de scena: Victor Ioan Frunza
Decorul, costumele si recuzita: Adriana Grand
Muzica: Tibor Cari
Coregrafia: Cristian Iacob
Cu: George Costin, Richard Balint,
Dan Antoci, Sorin Miron, Inna Andriuca, Gabriela Del Pupo, Ovidiu Mihaita,
Ariana Presan, Magdalena Nemes,
Valeriu Doran, Ioan Costin, Adriana Covaci, Marin Ciuca, Alexandru Bote, Gheorghe Balogh, Andrei Dinu,
Lavinia Pasca/Alina Cotet, Raul Hotcas, Cristian Iacob
Dorin Griguta (Solist vocal)
Orchestra: Petru Damsa, Vasile Pop, Alexandru Misov, Ioan Nemes,
Nucu Giurgea, Iuliu Toca

Pentru mine, spectacolul cu Istoria comica a doctorului Faust, inscenat de Victor Ioan Frunza la Teatrul Municipal din Baia Mare, are o „prelungire“ anecdotica. imi propusesem, pe la inceputul anului, sa scriu un studiu mai amplu despre trei relativ recente montari ale regizorului, unite de un subtil „fir rosu“ doctrinar. Ratacirea – diabolica, inclin sa cred retroproiectiv – „notitelor ajutatoare“ despre doua din productii si timpul prea lung scurs de la vizionarea lor mi-au zadarnicit intentia. Asa ca in 18 iunie, la doar o zi dupa ce vazusem Istoria comica... in deschiderea Festivalului International de Teatru „Atelier“ de la Baia Mare, am purces febril sa scriu despre spectacol, din teama de a nu pati la fel ca odinioara*.

Pentru ca Istoria comica a doctorului Faust este un spectacol baroc, cu o etajare semantica abundenta, cu sensuri profunde si arborescente, cu un filon de emotie care persista indelung in memoria spectatorului, dar poate si oculta o perspectiva cerebral-obiectivata asupra ansamblului.
Victor Ioan Frunza propune o cheie de lectura foarte particulara a celebrului mit cultural european. El a alcatuit un scenariu ce mixeaza texte dintre cele mai diverse, de la o farsa ambulanta medievala la creatii de Marlowe, Goethe, Paul Valery sau Alfred Jarry. Cel dintii text – farsa – este de altfel si „scheletul“ pe care se adauga „carnea“ intimplarii scenice, in care accentul cade pe orizontul comic, dublat insa de un subtext grav, metafizic, deloc ostentativ, ci mai degraba sugerat, insa nu mai putin pregnant in economia intregului.

Astfel, Faust nu este un savant (cititi cuvintul si ca substantiv, dar si ca adjectiv) locuitor al turnului de fildes, ci un bonviveur cu aspiratii metafizice. indragostit de femeile frumoase ca si de frumusetile spiritului, el penduleaza intr-un fel de cautare (quest, termenul englez, e mai potrivit, prin bogatia de sensuri continute) fara odihna ce-l poarta intr-o inedita calatorie dinspre material catre imaterial si dinspre sine spre ceilalti.
Iar in acest context, Mephisto nu este decit un complement specular-ludic al lui Faust (paralela inversa e valida, de buna seama) – un diavol pentru care recrutarea de suflete are si o dimensiune de cunoastere, de parcurgere a unor experiente, de verificare hitru-inteleapta a haurilor si laxelor limite umane.
Interactiunea celor doi – ca fir narativ principal – este intregita de un paienjenis de relatii, intimplari, momente, interludii ce imbogatesc sensurile parodice ori adinci ale spectacolului.

Un exemplu ar fi... familia mefistofelica, alcatuita dintr-o sotie tiranica, ce-si tine adesea barbatul – intors cu intirziere din „excursiile“ pamintesti – la poarta Iadului, si dintr-o fiica nu mai putin agresiva, ce-si doreste musai un sot din stirpea omeneasca.
Aceasta „umanizare“ a subpamintei diabolice nu este deloc gratuita in subtila articulare a scenariului, si vom vedea la urma de ce.
Pentru a ajunge la un orizont sa spunem contingent al propunerii, trebuie remarcat ca spectacolul lui Frunza are o doza semnificativ-postmoderna. Ceea ce inseamna ca cel putin privitorul avizat, dar musai neofitul, va fi purtat intr-un navalnic iures de teme, trimiteri, sugestii cu bataie extrem-actuala, o cavalcada a sugestiilor la care nu stiu in ce masura rezista un spectator de rind. Oricum, nu-mi fac probleme pentru acest tip de privitor, pentru ca semioza orizontala a spectacolului poate satisface orice tip de perceptie.
Rigoarea acestui discurs ma obliga sa estompez referintele extinse la evolutia – adica cresterea si descresterea amplei imbricatii narative a – spectacolului propus de Victor Ioan Frunza. Trebuie sa recunosc doar ca avem de-a face cu o lectura regizorala atipica, foarte personala, a unei teme dramatice cu reverberatii majore in cultura europeana.

in Istoria comica... se impletesc motive dintre cele mai diverse, de la tragic la comic, de la frison la hohot, de la rictus la extaz, totul provocat nu de o hermeneutica a posteriori, cum s-ar putea crede, ci de o reactie imediata, o hermeneutica ad hypostases, imi permit sa afirm.
Fireste, pentru un cititor al acestor rinduri care n-are nici un reper in privinta spectacolului de la Baia Mare, acest eseu poate parea mult prea indecis-teoretic. Totusi, nu pot sa ofer un discurs mai „narativ“, din teama de a nu pierde ceva – mult „ceva“ – din substanta productiei. Asadar propunerea mea e simpla: vedeti ca sa credeti.
Revenind la plastica spectacolului, trebuie remarcat felul in care a reusit Adriana Grand sa puna in vaz o istorie greu de narat. A facut-o impecabil, de la marile masinarii – parodiind, dar si in filiatie cu anticele deus ex machina – ale decorului la costumele ghiduse ale numeroaselor personaje – cu tot cu tinuta sobru-academica a lui Faust si cozile cauciucat-articulate ale impielitatilor demoni, dar trecind prin saracacios-asumata secventa alegorica a Nevoii, Grijii, Lipsei etc., unde conflictul scenic capata accente metafizic-evident-semantice.
Sa adaug ca muzica lui Tibor Cari, compusa special pentru acest spectacol si interpretata in buna masura live – cu orchestra si solisti – da inca o nota de senzatie montarii de la teatrul baimarean.

Victor Ioan Frunza a reusit, in Istoria comica..., sa puna in valoare actori care altfel ar fi ramas in conul de umbra al unei nemeritate provincii. El a dinamitat/dinamizat o trupa aflata sub semnul imediat al anonimatului sau al disolutiei (imi asum raspunderea acestor asertiuni).
Asadar, s-au vazut in spectacol multi actori de cea mai buna calitate, nu doar ca personalitati, ci si ca grup. De la tinarul George Costin (Faust) la experimentatul – si nedreptatitul nominalizat Uniter – Richard Balint (Mephisto), de la expresiva in rol nevasta de diavol Inna Andriuca la agresiv-plingacioasa fiica diabolica (Gabriela Del Pupo), de la nedumeritul complement terestru al lui Faust, Maximilian (Sorin Miron) la supra-veghetorul sau (Ovidiu Mihaita), de la caracterele translative ale personajelor alegorice ori pasagere (jucate in dublet-triplet de mai multi actori) la statutul ferm-asumat al lecturii in privinta regizorului tehnic-actant in intregul spectacol – Istoria comica a doctorului Faust se arata ca un eveniment teatral pe care nici acum, cu distanta afectiv-cerebrala pretinsa de mine la debutul discutiei, nu pot sa-l ofer critic.

il ofer, asadar, in aceasta compunere, al carei evident pandant este o vizionare, de catre fiecare, a acestui mirabil, emotionant, inegalabil, produs teatral.
Si, pentru ca vorbeam mai sus de un orizont care „des-cifreaza“ viata grea a lui Mefisto in Iad, trebuie sa spun ca jocul postmodern, parodic, al lui Frunza in Istoria comica... poate fi rezumat simplu prin indemnul final al demiurgului-regizor tehnic: „Poftiti in Iad!“. indemn adresat tuturor. Actorilor, tehnicienilor, invitatilor, spectatorilor...
Am crezut mereu, ca scriitor, ca Iadul ar fi un fel de beneficiu pentru mine. Intrind in Iadul lui Frunza, mi-am dat seama ca Iadul nu-i acolo. E aici.
Ati priceput?

––––––––––––––––
* Rezultatul acestei „repezi priviri“ asupra spectacolului poate fi citit pe adresa www.revistatribuna.ro, nr. 116, articolul Poftiti in iad!