OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pînă ce la rîul cel mare-al Egiptului, apă din ceruri trimisă, o să te-ntorci...

Odysseia IV, 477

Tocmai terminam şcoala primară, cînd un nume geografic a venit să mă tulbure ca un lucru insuportabil de familiar.

Şi apoi, cu o necesitate matematică, au început să se ivească rînd pe rînd indiciile care decriptau denumirea.

Mai întîi, au fost visele care m-au purtat într-o cetate multicoloră, plină de lume, cu străzi largi, unde se vorbeau numeroase limbi.

Mă şi vedeam – o figură nespus de suplă, foarte vaporoasă, asemenea unei linii imaginare, pierzîndu-mă dincolo de orizont şi rugîndu-mă apoi unui zeu necunoscut, anonim în pîcla somnului, dar al cărui nume am ajuns în cele din urmă să-l cunosc: se numea Serapis.

Chinuită pe-atunci de o cruntă adolescenţă, îmi plăcea să bîntui prin pieţele publice, nu pentru a face cumpărături, ci pentru a vedea mulţimea felurită şi pestriţă, care îmi aducea aminte de figurile din somn. În clipa aceea, mă apuca dorul după ecumenismul strămoşului meu Alexandru cel Mare, voiam să văd străini, să aud vorbindu-se alte limbi, să am în casă mici suveniruri din toate ţările lumii.

Mă plimbam în gînd pe străzile ei, uneori jinduiam să-l văd pe poet1 cum îşi tîrăşte paşii obosiţi, observînd totul, cu fineţea unui filolog medieval, fără a scoate o vorbă, căci deja boala fatală îi cuprinsese laringele. Şi, într-adevăr, după trei ani a murit. Eram aşa de vrăjită de poezia lui, eu, o adolescentă a vremurilor elenistice, că n-am plîns, cum n-o făcuse nici Antonius, cînd am pierdut o asemenea cetate, eu care îi cunoscusem atît de bine pe tinerii poetului: mă rugasem împreună cu Myres la Serapeum şi l-am auzit şoptind „cu excepţia mea“, îi cunoscusem pe Lanes, fiul lui Rametichos alexandrinul, pe Rafael, pe Cesarion, pe Orophernis Ariarathul, chiar şi pe tinerii fără de nume, care, livizi şi cu priviri cernite, bîntuiau prin noapte.

[...]

Îmi plăceau pe-atunci frumuseţea aceasta decadentă, arta complexă, puţin cam ţipătoare, şi sincretismul religios: fiecărui zeu îi erau atribuite fel de fel de simboluri, care indicau naţionalitatea credincioşilor. Pe vremea aceea, o veneram cu toţii pe Isis, identificată cu Afrodita, cu Tyche şi cu Demetra.

*

Adesea, mă duceam la Serapeum ca să admir templul strălucitor în care era venerată divina Treime: Serapis, Isis şi pruncul Harpokrates.

Pe toate le-am văzut cufundate în labirintul temporal al unei fantezii galopante. Ce-a mai rămas din cartierul Rakotis? Vestigii, piese arhitecturale sparte şi o coloană cu nume greşit, vădind amploarea şi vigoarea templului lui Serapis.

Eram în pragul adolescenţei şi ţineam lîngă pernă o statuetă a lui Harpokrates. În cultul nostru, egipteanca Isis nu era doar maica lui Horus. Această magnifică zeiţă, care veghea deopotrivă asupra marinarilor şi a corăbiilor acestora, a gonit îndurerată pînă la capătul pămîntului să adune membrele lui Osiris, ciopîrţit de forţele răului. Le-a adunat, a reîntregit trupul lui mort şi, singură, împinsă de o patimă necrofilă, s-a contopit cu el într-o uniune postumă. Fructul acestei iubiri neîmpărtăşite a fost Harpokrates, copilul cu mădulare bolnave, care este reprezentat sub numeroase chipuri: ca un prunc, ca un Eros-copil, ca un Soare-copil sau ca un băieţel căţărat pe spinarea unui elefant. Fiecare dintre aceste reprezentări ascunde un tîlc adînc.

Mie îmi plăcea la Harpokrates chipul suav de copil, care îşi duce degetul la buze, sugerînd tăcerea şi misterul. Copilul tăcerii, asta îmi plăcea.

*

La vîrsta adolescenţei, aveam o dorinţă arzătoare: să fiu îndrăgostită nebuneşte în cetatea visului meu.

Aveam la îndemînă cetatea şi sentimentul, lipsea doar persoana. Aşa că m-am hotărît să te caut în diferite epoci.

Voiam să mă trezesc tîrziu, să cobor pe ţărmul scăldat de neostoitele valuri mediteraneene, nespus de frumoasă, misterioasă şi senzuală, şi acolo să-mi întîlnesc prietenii care mă aşteptau cu nerăbdare.

Cum mă numeam? Aş fi putut alege dintre sute de nume, dar nu voiam.

Vom rămîne amîndoi anonimi, asemenea unor morţi de mii de ani.

Erai şi tu acolo, pe ţărm. Aşa s-a înfiripat dragostea noastră tainică, năvalnică, hrănită de nazurile mele copilăreşti, care îţi înnebuneau închipuirea.

În cetatea visului meu ploua adesea: uneori cădeau rafale violente care căutau s-o spele de multele-i fărădelegi (atîţia regi, atîtea crime şi incesturi), alteori picura smerit, asemenea unei rugi nocturne, căci deşertul ei era potopit de fervoarea asceţilor.

Deseori, stăteam aşezaţi sub curmalul din cartierul nostru şi ne priveam... Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, întrucît ştiam amîndoi prea bine, fără să ne-o mărturisim vreodată, că am mai existat în acest loc, în această cetate chiar, dar nu cum spune Empedocle, ca băiat şi fată, arbust şi peşte, ci întocmai aşa cum sîntem acum, bărbat şi femeie, pururea pasionali şi mereu rătăcind prin diverse epoci.

Aveam şaptesprezece ani cînd, într-o bună zi, adîncită în îmbrăţişarea ta, după una dintre însoţirile noastre erotice, te-am întrebat: „Ce-o să ne facem dacă închipuirea ni se va transforma în rugăciune şi se va împlini? Cine o va putea suporta? Cum poate fi îndurată materializarea închipuirilor? Dar atunci cînd fantomele se întrupează...?“.

M-ai privit nedumerit, ca şi cum subiectul nu te-ar fi preocupat niciodată. „Nu ştiu“, ai răspuns încurcat. „Nu părăsi însă clipa, lasă presupunerile. Rămîi aici, acum. Nicicînd nu va exista prezent pentru tine...“, ai adăugat enigmatic, lăsînd fraza neterminată pentru totdeauna.

Tîrziu, am înţeles că nu erai dispus sau, mai degrabă, nu puteai să-nduri materializarea închipuirilor.

Nu excelai nici în discursurile ipotetice. În plus, nu ştiai nici mitologie, pentru a pricepe că femeile se prefac în cetăţi şi se recunosc în ele.

Am rămas totuşi lîngă tine, sperînd că vei ajunge să ne înţelegi, pe mine şi cetatea.

[...]

Gnosticismul era pe-atunci în plină floare, combătînd creştinismul care încerca să se impună, date fiind mai cu seamă cele aproape două secole de existenţă a sa. Mulţi dintre locuitorii cetăţii nu mai ştiau în ce să creadă. Un vălmăşag de magii, de vrăjitorii, de ascetism şi de dezmăţ, de filozofie greacă şi de concepţii religioase orientale, acesta era climatul spiritual din cetatea mea. Şi toate acestea erau exprimate în cea mai logică dintre limbi: în greaca noastră.

Nu, Isus, fiul natural al Mariei şi al lui Iosif, nu era Dumnezeu, susţinea dascălul nostru. I-a fost dată o putere divină, pentru că fusese cel mai drept dintre toţi oamenii şi singurul care se eliberase de sub stăpînirea îngerilor, a pizmaşelor creaturi ale materiei rele. Din punct de vedere logic, era imposibil ca Dumnezeu să se fi pogorît pe pămînt şi să se fi întrupat în om, şi mai cu seamă într-o fiinţă pătimitoare.

Karpokrates2 găsise aşadar soluţia, îndepărtîndu-se uşor de miezul gnosticismului, în care existau două divinităţi: una superioară, supremă, care nu era responsabilă pentru nici un rău, şi demiurgul, trişorul, divinitatea Vechiului Testament, arţăgoasă şi răzbunătoare, care furase planul adevăratului Dumnezeu şi plăsmuise universul după chipul şi asemănarea sa. Un univers rău şi nedesăvîrşit. Sufletul gnosticului trebuia să-l regăsească pe Dumnezeul cel adevărat, cu ajutorul lui Isus.

Ţi-aduci aminte cum mergeam împreună – deşi tu le cam luai în rîs – la întîlnirile ţinute în diverse locuri de Karpokrates?

„O ceată de îngeri“, ne spunea cu vocea lui fermecătoare, „a fugit de la Dumnezeul suprem şi anonim şi a creat lumea materială...“.

„De ce nu are nume Dumnezeul Suprem?“, l-a întrebat în seara aceea tristă o discipolă care, neîndoielnic, era înamorată de el; căci toate îl iubeau pe ascuns, în afară de mine, însă tu, cu imaginaţia ta neînfrînată, nu mă credeai şi erai gelos.

„Numele este limitativ. Îndată ce rostim un nume, imaginaţia creează spontan o imagine, atribuie o însuşire. Nu există nici un nume tainic al lui Dumnezeu, aşa cum susţin unii, căci Dumnezeul Suprem este anonim“, a răspuns Karpokrates.

[...]

Karpokrates ne încuraja, spunîndu-ne că mîntuirea noastră se întemeiază pe credinţă, iubire şi dragoste trupească, pînă cînd vom reuşi să anulăm trupul. Trebuie să-l deteriorăm, să-l facem să dispară, susţinea el, căci trupul este materie şi temniţă a sufletului nostru, trebuie să-l suprimăm, să-l nimicim prin nesfîrşite împreunări.

Îmi plăcea îndemnul lui; nu eram, desigur, o desfrînată, însă gustam plăcerea, şi nu doar fără nici o remuşcare, ci fiind chiar sigură că săvîrşesc o lucrare sacră. Să fiu sinceră, tînjeam după trupul tău pentru că sufletul meu era cel care te iubea, şi nu pentru că aşa propovăduia maestrul nostru, care nu urma aceeaşi învăţătură. Şi poate că tocmai această abstinenţă a lui mult zvonită le aţîţa într-atît pe discipole, fără nici o speranţă însă. Dar eu te iubeam pe tine, chiar dacă mă acuzai că privirea îmi devenea senzuală la vederea unui bărbat. Pe tine te adoram. Cum altfel ţi-aş fi putut vorbi în versuri scrise de poetul cetăţii noastre? Cum altfel să devină fiecare loc în care ne însoţeam un crunt semn comemorativ?

[...]

Multe graiuri, multe credinţe, multe naţii existau aici; era o cetate policromă, dar purta pecetea greacă.

Acum însă? Viziunile mele dau la iveală orizonturi sumbre. Cînd mă aflu în bezna camerei mele, văd fără să vreau etape viitoare care mă îngrozesc.

Dar numai eu le văd? De ce oare confraţii mei nu vorbesc? Nu-şi dau seama de pînza uriaşă ţesută de păianjenul mondial? Nu observă că toate se schimbă, urmărindu-se nemărturisit şi subversiv ca omul să-şi piardă conştiinţa de sine? Imaginea sporeşte, se înstăpîneşte asupra rostirii, o împuţinează şi ucide fantezia... mai cu seamă asupra rostirii greceşti, acest cîrmaci al raţiunii.

De sute de ani aştept cu răbdare în ascunzişuri subterane, căci sînt calul ce amuşină furtuna. Duşmanul se apropie cu chip schimbat. Nu vine cu arme de fier, ci cu aur care-i cumpără pe cei lacomi şi fricoşi.

Nu pot să vi-l descriu, întrucît este nevăzut precum o făptură din alte lumi. Ţine însă în mîini un număr magic, care lămureşte toate nedumeririle tehnologice.

Vorbesc în parabole, pentru că vine vremea groazei. O să vă dezvălui, aşadar, vînzînd desigur castraveţi grădinarului, că orice profeţie este alegorică, din două pricini: se teme, pe de o parte, că va da greş, iar pe de altă parte, că se va adeveri. În primul caz, profetul se face de rîs, în cel de-al doilea, devine martir.

Popoarele vor cunoaşte declinul, iar noi ne vom transforma în nişte bieţi oameni flămînzi, vom privi cu plăcere şi sminteală eşecurile şi greşelile celorlalţi, ajungînd cu toţii un număr de spectacol pentru marele dictator. Şi o vor lua apoi de la capăt războaiele de eliberare a popoarelor şi de pedepsire a celor vinovaţi. Ştiu toate astea, le-am trăit şi sînt sătulă de ele.

Noi propovăduiam pe-atunci ecumenismul, iar duşmanul ne impune acum globalizarea. Este o diferenţă uriaşă.

Lumea totuşi se schimbă, spun partizanii nedeclaraţi ai duşmanului; de altminteri, există şi teoria transformării culturilor.

Bine, de acord, le-aş răspunde. Dar cum se face că filozofia şi limba greacă formează nucleul oricărei culturi?

Dar eu îi voi închide gura o dată pentru totdeauna; i-o voi spune fără ocolişuri şi parabole: da, ştiu că respectaţi limba greacă, antică şi modernă, ba chiar că o predaţi şi în universităţile voastre, însă nu îl respectaţi pe grecul de astăzi. Nu ne respectaţi deloc, nu ne luaţi în seamă, vreţi să ne ştergeţi de pe faţa pămîntului, să nu mai existăm şi să rămînă doar locul şi numele de Grecia, acolo unde, cîndva, veţi spune, au existat grecii, strămoşii legendari ai tuturor europenilor. Vreţi să faceţi din descendenţii adevăraţi ai vechilor greci o minoritate în chiar propria lor ţară. Totuşi, n-o să vă meargă, se vor răzvrăti stihiile şi vor reveni la viaţă filozofii, în frunte cu Platon, ca să ne sară în ajutor.

Grecia şi grecii ei nu se vor stinge în veci.

[...]

Ce era, la drept vorbind, cetatea pe care am iubit-o? O alegorie, un extaz, o iluzie? Ce-a mai rămas din faimosul ecumenism de care eram atît de mîndri? A produs arte sincretice, încărcate de elemente orientale. Ce, a creat cumva vreo Athena Lemnia? Vreun sistem filozofic original? Din măruntaiele cetăţii au ieşit grămătici şi filologi, păstrători însemnaţi, desigur, ai tradiţiei noastre, însă a luat cumva naştere vreun Platon sau vreun Aristotel? Ce-am avut de cîştigat de pe urma acestor fuziuni, în afara unor urmaşi care sînt mai prejos decît părinţii lor?

Nu înţelegeam lucrurile acestea pe-atunci, noi, succesorii înfocaţi ai lui Alexandru cel Mare.

În acea vreme, cetatea devenise inima întregii lumi, iar singura noastră consolare era gîndul că pulsul acelei inimi era în mare parte grecesc.

Tocmai de aceea sînt cuprinsă de teamă acum, cînd stau şi mă gîndesc aşa: cîtă vreme ecumenismul, ce respecta religiile, limbile şi artele fiecărui popor, a dus la astfel de fuziuni, ce-o să se aleagă de noi în urma barbarei globalizări care va sufoca vocea naţiunilor?

Viitorul nu-mi miroase prea bine, durerea a devenit deja trupească, de vreme ce sufletul n-o mai îndură. Visele au început din nou să-şi piardă conturul şi să se confunde cu realitatea.

[...]

Ai murit... am aflat-o brusc, la telefon, nu m-am aşteptat, nu te văzusem de mulţi ani. Vestea m-a cutremurat, am spus doar „a fost prima mea iubire“, nimic altceva, şi am început să plîng.

Peste ceva vreme mi-am dat seama de coincidenţă: cu o dimineaţă mai înainte, mă trezisem cuprinsă de un zbucium groaznic – tocmai atunci îţi dădeai sufletul, după cum mi s-a spus.

[...]

Nu te-am văzut mort, dar nici cînd erai viu nu te văzusem de multă vreme. Doar atît îţi voi destăinui – şi ia aminte, dacă e adevărat că morţii au memorie – că odată cu tine a murit sub acel curmal şi o fetiţă de cincisprezece ani.

Mai tîrziu am aflat că nu muriseşi – chipul tău căpăta forme elenistice, trăsăturile lui începeau să se confunde cu altele. Împietriseşi doar.

Mi s-ar putea spune, însă, că şi împietrirea este tot un fel de moarte, ca atunci cînd te priveşte capul Gorgonei. Nu este la fel, aş putea răspunde. Cînd moare, omul dispare în pămînt sau în foc, atunci cînd împietreşte, îl vezi.

Ai devenit atît de impersonal, cu vechea ta mască acoperindu-ţi trăsăturile, încît mă întreb dacă trupurile noastre s-au iubit sau nu. Te-ai închis asemenea unei cochilii, ca pe vremea cînd erai doar o cunoştinţă discretă.

Erai tare făţarnic şi te purtai cu mine de parcă nu m-ai fi cunoscut aproape deloc; nu lăsai să se întrevadă nici măcar o umbră a îndelungatei noastre iubiri.

A fost vis sau realitate? Sau a fost doar o dorinţă ce prinsese viaţă?

Totuşi, mi-aduc vag aminte, într-un mod ocolit, de cum eram noi doi, dar acum nu-mi mai pasă.

Mi-aduc aminte de toate ca şi cum s-ar fi petrecut într-o altă dimensiune spaţio-temporală şi cu altcineva, care eram totuşi eu.

Da, tu erai, ştiu sigur, căci ne-am plimbat împreună pe ţărmul scăldat de valurile năvalnice ale mării şi ascultai tulburat versurile poetului: „cred că nicicînd nu te-am avut şi nici nu te voi avea“.

Tulburarea sporea şi îţi umezea ochii, de parcă ar fi fost nişte petale de flori.

Cu toate acestea, te-am avut şi m-ai avut şi mulţi ani ne-am îmbrăţişat pătimaş, fără să fi fost discipoli ai lui Karpokrates.

Cînd mi-aduc aminte, ştiu că eşti tu, dar îndată ce te văd, toate se risipesc asemenea unei năluciri. Eşti aşa de împietrit, ca o mască mortuară, încît harul meu profetic îşi pierde orice putere. Mă gîndesc uneori că, prin moarte, iubirea noastră trecută ar putea fi salvată, aşa cum arta statuară păstrează neatinse trupurile vii.

Împietrirea nu este deloc creatoare, privirea Meduzei este cea mai amarnică moarte. Iar mie îmi este frică să mă apropii, mă înfioară orice aluzie la povestea noastră, mi-e teamă ca nu cumva să trezesc amintirea ta şi să ne prăbuşim iarăşi în sălaşul lui Hades. Nu mai suport să-mi înscenezi resurecţiile.

Îmi spuneai adesea: „Exagerezi. Nimeni nu poate îndura un astfel de sentiment. Îl oboseşti pe celălalt. Semeni cu un torent care te tîrăşte după sine şi te-neacă“.

Cît mă sfiam la auzul unor astfel de vorbe; mă simţeam vinovată. Acum ştiu că erau spuse de un om care nu iubea, ci doar voia să-şi salveze egoismul.

Acum însă, îţi voi dezvălui ceva: în propria-ţi împietrire te-a urmat şi o tînără femeie.

[...]

Am venit pentru un ultim rămas-bun, voi pleca în curînd, iar cetatea va deveni o fantasmă. O fantasmă în carne şi oase, aşa cum te temeai; de aceea ne-am şi despărţit.

N-ai murit, n-ai împietrit, pentru simplul motiv că n-ai existat niciodată. Însă nici eu n-am existat. Eram doar o replică imaginară a mea însămi. Şi toate s-au întemeiat pe fapte închipuite.

Începusem să scriu o poveste de dragoste, dar pe parcurs am încremenit, m-am înăsprit aşa de mult încît nu mi-a mai rămas nici o lacrimă de durere sau de înduioşare. De aceea am visat că îmi cumpărasem o cutie de porţelan, în care se aflau lacrimi false cu efect tămăduitor pentru glandele lacrimogene uscate.

Am scris că una dintre dorinţele mele era să mă trezesc tîrziu, să cobor pe ţărmul scăldat de neostoitele valuri mediteraneene, nespus de frumoasă, misterioasă şi senzuală, şi acolo să-mi întîlnesc prietenii care mă aşteptau cu nerăbdare.

Nicicînd nu s-a întîmplat lucrul acesta, a fost doar o vedenie. Nici tu nu te aflai acolo ca să mă aştepţi, în cazul în care aş fi venit.

M-am înăsprit în această cetate încercată de multe idei şi sentimente intense, m-am maturizat, dar n-am îmbătrînit (se spune că artiştii nu îmbătrînesc niciodată).

––––––––––––

1. K.P. Kavafis (1863-1933), care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Alexandria, reprezintă pentru autoare, de-a lungul întregii nuvele, Poetul prin excelenţă. (n.tr.)

2. Filozof neoplatonic din Alexandria secolului al II-lea p. Chr. Iniţiator al curentului gnostic, Karpokrates a încercat să împace ideile neoplatonice cu învăţătura creştină. (n.tr.)

Traducere şi prezentare de

Claudiu SFIRSCHI-LĂUDAT

Eleni Ladia (n. 1945, Atena)

Ultima scriere literară a doamnei Ladia, Femeia cu o corabie pe creştet, a fost publicată în 2006 la prestigioasa editură ateniană Estia şi a fost distinsă anul trecut cu Premiul de Stat pentru Nuvelă. Cartea este o călătorie diacronică în Alexandria, cetate grecească a sincretismului şi a ecumenismului păgîn, ameninţat de globalizarea uniformizantă a religiei creştine. La răscrucea dintre gnosticism şi creştinism se înfiripă o poveste de dragoste menită a rătăci de-a lungul veacurilor sub diverse forme: ba întrupată într-un cuplu de idololatri care asistă la distrugerea templului lui Serapis de către creştinii dezlănţuiţi, ba într-un cuplu de creştini ortodocşi prigoniţi – împreună cu Sfîntul Athanasie cel Mare – de adepţii arianismului. Istoria este reînviată anamnezic de retrăirea acestei iubiri călătoare în timp, de imaginile unor chipuri care se schimbă imperceptibil pentru a ajunge, în cele din urmă, să se confunde într-o singură figură arhetipală, cu felurite nume: Isis, Horus, Serapis, Harpokrates, Karpokrates, Alexandru cel Mare sau Sfîntul Athanasie. Anamneza erotică îndrumă paşii călătoarei cu sînge grecesc prin Alexandria perioadei elenistice şi prin Alexandria zilelor noastre, devenind la rîndul ei un mit, o poveste care, deşi recurge la cuvinte, este îndatorată în mare parte artelor plastice. Mirosuri, fantasme, gesturi, culori – toate acestea se îmbină sinestezic pentru a crea o stare sufletească nemuritoare şi mereu vie, atîta vreme cît există un subiect istoric sensibil, capabil a se contopi cu vremuri şi locuri. Istoria, erosul şi credinţa sînt, în această nuvelă, cele trei dimensiuni fundamentale care definesc călătoria omului către sine, către propria Ithaka.