Femeia din spatele Cortinei de Fier

Autor: Şerban AXINTE | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Este cît se poate de cunoscut faptul că, după 1990, cititorul român şi-a schimbat radical preferinţele, îndepărtîndu-se de literatura ficţională, cea care constituise pînă atunci o veritabilă alternativă la realitate, pentru a se apropia, uneori cu o pasiune fenomenală, de scrierile cu caracter memorialistic. Astfel, s-a dezvoltat o întreagă industrie a jurnalului intim, prin editarea însemnărilor zilnice ale unor personalităţi-reper ale culturii române, mai ales din perioada interbelică, încercîndu-se refacerea legăturilor cu un trecut idealizat, peste care comunismul aşternuse un strat mult prea gros de cenuşă.

Se va sfîrşi, nu peste multă vreme, şi cel de-al doilea deceniu de cînd sistemul totalitar din România a încetat să mai existe, şi interesul cititorilor pentru literatura memoriei nu s-a diminuat cîtuşi de puţin. Din contră, a fost resuscitat prin numeroase apariţii editoriale, consonante între ele prin reumanizarea autorului, prin dezvăluirea faptului cotidian, de viaţă. Acest nou mod de a fi în lume al scriitorului a atras după sine două efecte, demitologizarea creatorului şi impunerea caracterului autenticist al celui ce scrie.

În ultimii ani, atenţia unei părţi a publicului s-a canalizat asupra unor lucrări al căror conţinut vizează viaţa privată, intimă a individului în comunism, volume precum Cartea roz a comunismului (proiectul Clubului 8), Explorări în comunismul românesc sau O lume dispărută (Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir) înregistrînd un veritabil succes, cuantificabil prin numărul mare al reacţiilor critice apărute în presa de specialitate. Traversăm, deci, o perioadă în care nu atît marile tratate, rapoarte sau rechizitorii (obiective) cu privire la sistemul totalitar românesc interesează cu precădere, ci istoria personală, destinul uman, particular, redat pe un ton confesiv, netrecut prin filtrul disimulării. Sinceritatea mai presus de orice, ca act de igienă spirituală şi de recalibrare socială.

Proiectul lui Radu Pavel Gheo şi al lui Dan Lungu, Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, înglobează relatările a 17 scriitoare (Adriana Babeţi, Anamaria Beligan, Carmen Bendovski, Rodica Binder, Adriana Bittel, Mariana Codruţ, Sanda Cordoş, Nora Iuga, Cerasela Nistor, Ioana Ocneanu-Thiéry, Simona Popescu, Iulia Popovici, Alina Radu, Doina Ruşti, Simona Sora, Mihaela Ursa, Otilia Vieru-Baraboi) care au răspuns invitaţiei celor doi coordonatori de a-şi face cunoscute experienţele, paralele din punctul de vedere al destinelor ordonatoare, dar convergente la nivelul foarte multor amănunte. Vom vedea care sînt şi în ce fel aceste puncte comune conduc către conturarea unui portret unic (uniformizat!?) al femeii în comunism.

Ideea cărţii i se oferă cititorului încă de la început, din primul text, cel semnat de Adriana Babeţi. Transcriem aici un pasaj semnificativ: „după ce Istoria cu I mare a dat buzna peste mine în decembrie 1989, am reuşit să sparg ditai stînca în zeci de bucăţi, să le mărunţesc, ba chiar să le fac praf. Din pietrele astea fărîmiţate şi din pulberea lor de granit am refăcut istoria cu i mic, adică miile de istorioare despre lucrurile aparent fără însemnătate, care trec, în timp, printr-o viaţă de om. Abia aşa, luată în palme dintr-o grămadă de pietriş, vîrîtă într-un sac şi aruncată în cîrcă, lipită de mine şi purtată pas cu pas, ca o cocoaşă, istoria a devenit o poveste vie, pe înţelesul meu“. Deci, cu adevărat importante sînt acele amănunte, fine ca o pulbere instabilă, ce dau puls şi consistenţă cotidianului. Vorbim despre o istorie ca document al subiectivităţii.

Nu vom lua în discuţie fiecare material în parte, ci ne vom axa pe acele aspecte ale vieţii de zi cu zi din România comunistă, recurente în aproape toate contribuţiile din volum. O veritabilă temă se dovedeşte a fi cea a inaccesibilului, transpus în variante dintre cele mai surprinzătoare, de la privarea de informaţii elementare, referitoare la etapele maturizării (cu tot ce implică devenirea femeii, în sens biologic), de la comunicarea mereu ratată dintre copii şi părinţi (care provoacă apariţia unor bariere existenţiale şi psiho-afective foarte greu de depăşit) pînă la imposibilitatea descoperirii, în mod firesc, a identităţii de sine.

Memoria este un mediu ce transformă realitatea, în ciuda eforturilor autoarelor de a fi cît mai autentice. E firesc. Pelicula temporală distorsionează evenimentele şi le subordonează altor cauzalităţi, oferindu-le semnificaţii în funcţie de momentul relatării. Prezentul dă altă valoare trecutului. Multe dintre trăirile rememorate nu ar mai avea impact asupra clipei de faţă, dacă nu ar exista experienţa care să le dirijeze către alte făgaşe ale conştiinţei. Aşa e posibil ca amintirea primelor frămîntări legate de dragostea trupească să se asocieze imediat cu imaginea unor chiloţi tetra sau a prezervativului „cu fluturaş“, adică special conceput pentru cei care umblă din floare în floare, sau a halatului exotic, în care o prostituată îşi primea clienţii (Anamaria Beligan – Halatul Veronicăi). Inaccesibilul transformă amănuntele în simboluri temporal-regresive.

Părăsirea ţării, chiar în condiţii de legalitate, oferă prilejul întîlnirii cu o lume normală, percepută, fireşte, ca una total opusă celei lăsate în urmă. Rodica Binder surprinde foarte bine imposibilitatea comunicării corecte dintre cele două lumi. Pentru cetăţenii Europei libere, chestiunea românească pare exotică, îndepărtată şi neverosimilă, iar sistemul socialist, văzut din exterior, ar putea fi, mai degrabă, un model demn de urmat. „Chiar aşa?“ este reacţia imediată, care vine dintr-o ignoranţă vecină cu cinismul, a celor care ascultă incredibilele dezvăluiri referitoare la viaţa trăită în spatele Cortinei de Fier.

Majoritatea acestor proze cu caracter memorialistic aduc în prim-plan, cum am mai spus, viaţa măruntă. Nici una dintre autoare nu pierde din vedere cozile interminabile ce se formau spontan, de fiecare dată cînd se aducea la magazin o marfă, orice fel de marfă, cum nu se fac uitate nici micile strategii de supravieţuire. Ca să poţi trăi cît de cît normal era necesar să faci parte dintr-un microsistem, să ai tot felul de cunoştinţe şi relaţii care să „activeze“ în puncte-cheie: „Mama procurase o pînză de finet şi făcuse, la o prietenă de-a ei croitoreasă, cîteva zeci de scutece. De altfel, majoritatea lucrurilor pentru mica făptură fuseseră nu cumpărate, ci – prin reţele complexe – procurate, cineva aflat la capătul unui lanţ salvator ne rezolvase. În acei ani, verbul a rezolva se conjuga, într-un mod bizar, care îmi zgîrîia urechile, cu reflexivul“ (Sanda Cordoş, Din umbra viitorului luminos).

Problema avorturilor nu este nici ea omisă din conţinutul cărţii la care facem referire. Aici lucrurile se desfăşoară parcă după scenariul atît de premiatului film 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu. Nu vom intra în amănunte. Contează, în primul rînd, presiunea exercitată de societate asupra femeii, căreia i se răpeşte şi cea mai mică rămăşiţă de intimitate, prin controalele periodice, aşa-zis ginecologice. Vezi Doina Ruşti, Ginecologii mei.

Bucuriile mărunte, cele care le făceau pe femei să se simtă mai puţin abrutizate şi dezumanizate în acea lume a maximelor privaţiuni, erau constituite din acele lucruri ce pătrundeau totuşi în ţară şi ofereau senzaţia unui oarecare confort: deodorantele Impulse, săpunurile Fa sau Rexona, blugii originali, cafeaua boabe şi cartuşele de Kent, veritabila valută forte a acelor vremuri.

Despre ascensiunea profesională, ce să mai vorbim? Existau repartiţii, adică se trasa, de la bun început, o direcţie profesională de la care nu aveai cum să te abaţi. Nici măcar compromisurile nu ofereau garanţia solidă că, la un moment dat, te-ai putea disloca din perimetrul strîmt în care erai programat să orbecăi toată viaţa.

Uniformizarea rămîne tema centrală şi generală, atunci cînd vorbim despre experienţa feminină în comunism. Pentru că egalitatea dintre sexe s-a produs într-un mod nenatural, tributar unor concepţii absolut aberante. Femeia avea în societate acelaşi rol ca şi bărbatul, era supusă aceloraşi suplicii, înfrunta aceleaşi bariere. Mai mult, ea trebuia să fie un exemplu de ţinută „morală“, iar această ţinută presupunea automat defeminizarea. În plus, ea continua să fie mamă şi soţie, adică să suporte, aproape singură, paradoxurile noii celule de bază. Un paradox uriaş era însăşi relaţia dintre membrii aceleiaşi comunităţi, ca să nu mai vorbim despre raporturile dintre persoanele diferenţiate ierarhic. Spionajul (securistic sau nu) se generalizase în ultimii ani ai dictaturii. Oamenii se comportau după nişte principii de forţă, iar cel mai puternic se dovedea a fi acela care putea să pătrundă mai lesne în viaţa intimă a semenilor săi.

Citind paginile cărţii Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, nu poţi rămîne indiferent la acel spectacol al lumii, stupid şi plin de contradicţii, care i-a avut pe cei mai mulţi dintre noi atît printre spectatori, cît şi printre actori. Sentimentul de revoltă nu se poate să nu se înfiripe.

Merită remarcat faptul că autoarele nu întreprind o analiză critică, făţişă a perioadei trăite. Contestarea sistemului rămîne undeva printre rînduri. Tonul folosit nu este unul pătimaş, dar nici nu se simte vreo urmă de nostalgie. Se pare că resemnarea în faţa istoriei, cu I mare sau cu i mic, e atitudinea care favorizează contemplarea lucidă, postfactum a unor vremuri din ce în ce mai îndepărtate. Din acest motiv cred că volumul de faţă nu ar fi putut apărea imediat după 1989. Sau dacă ar fi apărut, am fi citit atunci o cu totul altă carte.