OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Compendiu de gesturi şi discursuri polifonice, romanul scriitorului maghiar Péter Esterházy – Egy nö – O femeie activează fluxul involuntar de ascundere/dezvăluire, prin rescriere şi, mai ales, prin hoinăreala privirii asupra înscenării feminităţii. Riscul ar fi căderea în patetic şi desfiinţarea obiectului privit. Însă gestul şi cuvintele sînt ţinta privirii, iar romanul, prin descriere în sepia de frisoane, langori, abateri şi tresăriri, acumulează tensiunile fireşti ale intimităţii.

 

 

Imaginea femeii este descompusă şi recompusă printr-o viziune serială: iubirea şi patima sînt scindate de encomii sau de repudieri temporare. O femeie înseamnă, pe de o parte, lărgirea jurnalului tatălui din Harmonia cælestis, un alt roman bine-cunoscut al lui Esterházy, care vizează problema relaţiei dintre tată şi fiu şi, pe de altă parte, orientarea privirii spre o feminitate fluidă, mimetică şi virtuală în cazul de faţă. O femeie este, de fapt, înfăţişarea multiplă a fiinţei iubite, cu idiosincraziile şi delicateţea ei. Pretextul pentru privirea atentă, serială, pe care autorul îl revendică, este femeia şi avatarurile ei. Dacă în Harmonia cælestis, centrul de interes era masculinitatea şi relaţia de putere dintre tată şi fiu, în acest roman, ţinta devine feminitatea, dar mai ales abordarea ei şi lipsa de complexe.

Visceralitatea merge în tandem cu experienţele-limită: dezolarea, dezabuzarea sînt piste pentru transcrierea exactă, milimetrică, a viselor şi a grotescului zilnic. Măruntaiele corpului devin instrumente de lucru pe masa de disecţie a privirii, „fiecare părticică a trupului ei frige de senzualitate. Fiecare parte a trupului ei este o zonă erogenă, totul, degetul mare de la picior, încheietura genunchiului, cotul, molarul inflamat. Pînă şi mediul în care trăieşte este o zonă; dacă intru în bucătăria ei, se şi excită“. Textul trăieşte pentru a înregistra ostentaţia intimităţii, printr-o succesiune de plinuri şi goluri şi printr-un amalgam de amintiri.

 

Rezultatul este o sensibilitate ultragiată, condamnată să se revolte: „simte pentru mine ce simt şi eu pentru ea, mă urăşte, mă iubeşte. Cînd mă urăşte ea, o iubesc eu, cînd mă iubeşte ea, o urăsc eu. Altceva nu există“. Privirea se cerne din hiatusuri, izgonită în singurătatea multiplă, ale cărei obiecte sînt cît mai multe voci sau chipuri feminine. În general, romanul se construieşte prin dezvăluiri graduale. Astfel, aflăm numai dacă sîntem făcuţi părtaşi. Cunoaştem, dacă ni se dezvăluie. Iar dezvăluirea înseamnă, pînă la urmă, renunţare. Renunţarea la văluri, la cuvinte şi la dialoguri pentru a favoriza rescrierea perpetuă a unor declaraţii de dragoste, de ură şi de gingăşie. Ce altceva ar putea fi acest roman, dacă nu recalificarea atentă a relaţiilor dintre un el şi o ea, necategoriali, indecis exprimaţi?

 

Identitatea sinuoasă a celor două personaje este încărcată de mister şi asupra acesteia planează atît curiozitatea privirii, cît şi tentaţia formelor: „traseu pasional al sufletului, traseu al trupului. Francheţe şi pudibonderie. Suprapreţ la vulgaritate, cum doreşte clientul. Răzbunare. Viclenie. Minciună. Sau drăgălăşenie. Linguşire. Sinceritate“. Ochiul filtrează experienţa pentru a o reda cît mai efeminată. Privirea restituie imagini parţiale, nu avem acces la întreg decît cunoscînd în parte. Mereu în umbra echivocului, femeia este sub ochii contemplatorului obiect şi subiect. Trupul devine catalog de insuficienţe, de delimitări, dar mai ales de priviri şi descrieri, „există o femeie. M.i. (Mă iubeşte.) Vara dă în floare. Ca şi cărăbuşul, dimineaţa, în luna mai, la căldura soarelui: îşi revine din rebegeală. Poartă fuste colorate, ţipătoare, nu se sfieşte de cele scurte, care nu se prea mai potrivesc vîrstei, e adevărat, are nişte picioare spec-taculos de spectaculoase, iar bluzele-i lejere sînt asemenea velelor – pluteşte toată. Nu-şi rade părul de la subsuoară. Degetele-i sînt galbene, de fumătoare înrăită“. Doar aşa aflăm identitatea şi diferenţa, unitatea şi ruptura, prin detalii, prin scăpări de frază, prin modulaţiile vocii sau ale privirii.

 

 

Rescrierea celor două propoziţii scurte de început – „Există o femeie. Mă iubeşte“ – e nişa de accedere în text: confesiunea acumulează tensiune. Repetarea secvenţei de început dovedeşte că ludicul poate fi o altă citire a textului. La graniţa dintre precizie şi fabulaţie este curiozitatea zicerii: „Există o femeie. În săptămînile cu soţ (2, 4, 6…) mă iubeşte, în săptămînile fără soţ (1, 3, 5…) mă urăşte, dar în fiecare săptămînă vrea să-mi schimbe viaţa“. La urma urmei, să existe 97 de femei sau 97 de avataruri ale iubitei – rescrierea deraiază spre neverosimil, chiar dacă dubiul se inserează în text. Înţelegerea celuilalt ca multiplicare a fiinţei îndrăgite are efectul de distorsiune a relaţiei mamă-fiu, „există o femeie. Maică-mea. E voie? Am o mamă. Mă urăşte“ (p. 63). Relaţia de putere care striveşte şi seduce pînă la hipnoză este marca originalităţii lui Esterházy. Feminitatea ca virtualitate reclamă neputinţa de a-şi recunoaşte mama şi iubita, deşi fiecare avatar al feminităţii se hrăneşte din spontaneitate, putere de sugestie şi, mai ales, candoare. Diferenţa stă sub semnul ambiguităţii: imaginea mamei se suprapune peste cea a iubitei, „am două mame. Amîndouă mă iubesc tot timpul“, aşa cum imaginea iubitei devine sinonimă cu tăria de caracter sau chiar cu forţa masculină: „există o femeie. Mă iubeşte. Mă urăşte. Mă iubeşte. Mă urăşte. Nici nu-i femeie, e bărbat. Mă iubeşte. Mă urăşte“. Aşadar, nostalgia pentru o fiinţă sau alta îşi face loc în textul care este scris şi rescris mereu. Pentru că în permanenţă se caută ceva, identitate, iubire, timp, prietenie. Şi cuvinte. Opţiunea pentru simetria începuturilor nu dezvăluie nimic din finalul ex abrupto: sfîrşitul nu e premeditat. Am senzaţia că şi după această pagină, despre care nu ştiu că e cea din urmă, ar mai fi ceva de spus, pentru care nu aş putea să închid cartea.