OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea scriitorului libian Hisham Matar – locuind în prezent la Londra –, sugestiv intitulată În țara bărbaților și avînd pe copertă o femeie purtîndjallabia, te introduce, chiar din primele pagini, în atmosfera orașului Tripoli, în anii ’80, în plină guvernare Gaddafi, cu al său Comitet Revoluționar. Cartea, scrisă la persoana întîi, de un copil de nouă ani, care asistă – neputincios uneori, alteori intervenind chiar cu cruzime și cinism – la drama țării sale și, la scară mai mică, la drama propriei familii, devine un adevărat document al lumii arabe contemporane.

Copilul e foarte atașat de mamă, căreia nimeni nu-i spune pe nume, doar Um Suleiman, adică mama lui Suleiman; Baba – tatăl, care e om de afaceri – e distant sau, pur și simplu, absent. Din capul locului, parcursul existențial al copilului e marcat de povestea mamei: la 14 ani, fiindcă ieșise cu un băiat la Cafeneaua franceză și fuseseră văzuți în public ținîndu-se de mînă, fusese închisă în camera ei o lună întreagă, după care fusese măritată cu un bărbat mai în vîrstă, pe care nu-l văzuse niciodată pînă atunci. Cu alte cuvinte, fără drept de replică, viața ei se sfîrșise la 14 ani. Nu avusese de ales: fie măritișul, fie moartea pentru a salva, chipurile, onoarea familiei, deși era doar un copil. În urma acestei experiențe, femeia s-a resemnat: și-a asumat rolul nedorit, de soție și mamă, dar și-a pierdut definitiv visurile. Tulburătoare sînt serile în care copilul, rugînd-o pe mamă să-i spună o dată și încă o dată povestea celor O mie și una de nopți, aceasta distruge definitiv mitul Șeherezadei. În copilărie, O mie și una de nopți fusese cartea preferată a mamei și, chiar dacă bunica nu știa să citească, învățase povestea Șeherezadei cuvînt cu cuvînt, pe de rost, recitînd-o copiilor ei. Pe atunci, mama o vedea pe Șeherezada ca pe o femeie vitează, care-și cîștigase libertatea inventînd povești, ulterior însă, cînd devenise femeie, începuse s-o judece aspru, socotind că Șeherezada preferase sclavia morții. De ce? Fiindcă, după ce trăise ani de zile cu regele Sahryar, spunîndu-i povești, dar și făcîndu-i trei fii, Șeherezada îl întrebase într-o zi pe acesta: „Pot să îndrăznesc să vă cer o favoare, Înălțimea Voastră?“. Iar favoarea nu era vreo bogăție sau o cameră în care să scrie tihnit povestea monstrului Sahryar, nu, favoarea era... să rămînă în viață. Cerșea viața nu fiindcă ea ar fi avut același drept ca și el să trăiască, ci fiindcă, dacă ar fi omorît-o, fiii lui ar fi rămas fără mamă. „Eliberează-mă de blestemul morții“, s-a milogit Șeherezada, „de mila copiilor ăstora“. Firește că, după cîțiva ani, cînd copiii au crescut, Șeherezada tot la sabie a ajuns. Povestea aceasta, astfel interpretată, spune totul despre condiția femeii în multe țări arabe în ziua de azi.

Condiția femeii în țările arabe

Totuși, după ani de zile, copilul, devenit de-acum adult, își revede mama la Cairo. Mama, care nu-și trăise viața visată, mama, pentru care alții hotărîseră întotdeauna, mama, care refuzase să creadă în povestea Șeherezadei, supraviețuise totuși, grație iubirii materne, copilul fiind singurul capabil să-i aline suferința într-o țară „în care bolile sufletului nu sînt înțelese“.

O femeie arabă care și-a învins destinul prin educația dată copilului: un copil care a refuzat să vadă în ea o victimă – a societății, a religiei, a cutumelor învechite, a bărbaților –, ci un învingător și, mai presus de toate, un om.

Tradiția islamică

În cu totul alt registru este scrisă povestea cumnatei lui Osama Bin Laden. Carmen Bin Laden, cu ajutorul scriitoarei Ruth Marshall, ne ajută să pătrundem – în cartea al că-rei stil se susține printr-un ritm alert, o tensiune gradată și o remarcabilă intuiție a psihologiei umane – înlăuntrul regatului Arabiei Saudite, oferindu-ne o ocazie nesperată de a cunoaște multe detalii din viața de zi cu zi din această țară închisă, supusă convențiilor sociale și în care sistemul legal e bazat pe sharia, legea sfîntă a Islamului.

Carmen Bin Laden, născută la Geneva, din tată elvețian și mamă iraniană, se îndrăgostește de Yeslam Bin Laden, un tînăr arătos, inteligent, educat în Occident, dar saudit, acest din urmă amănunt fiind prea ușor trecut cu vederea de tînăra neexperimentată și îndrăgostită, care se aruncă într-o lume și o cultură necunoscute, cu un curaj nebun. Se căsătoresc și, deși nunta se oficiază în Arabia Saudită – o țară medievală, copleșită de sentimentul păcatului și de numeroase interdicții – și are ocazia să constate la fața locului în ce lume bizară intră, nu se sperie și își acceptă de bunăvoie statutul de femeie-obiect. Soacra ei avea un nume de botez, firește, dar acesta nu era folosit niciodată, ea fiind Om Yeslam, mama lui Yeslam; toate femeile își acoperă trupul cu o abaya, poartă mănuși și în picioare au ciorapi negri, nici un bărbat din afara familiei nu poate vedea chipul și nu poate atinge o femeie străină, femeile nu pot conduce mașini, n-au voie să intre într-o moschee și nu se pot ruga în public decît la Mecca și la Medina.

Oricît de bizar ar părea, Carmen Bin Laden povestește cum s-a oficiat cununia civilă, într-o parcare: „Eram într-o parcare prăfuită, îmbrăcată în abaya mea neagră. Rămăsesem în mașină, în timp ce Yeslam, viitorul meu soț, și fratele lui, Ibrahim, au intrat în clădire; după un timp, au revenit la mașină cu registrul căsătoriilor și mi-au cerut să semnez. Apoi, cineva a dus registrul înapoi în clădire și gata, eram căsătoriți“.

Cartea e plină de asemenea exemple, care pot părea adevărate enormități pentru noi, nu însă și pentru saudiți, iar cînd spun saudiți mă refer inclusiv la femeile saudite, care așa sînt crescute și nu se revoltă. De fapt, cuvîntul arab pentru femeie este hormah, derivat din haram, deci păcat. Fetițele saudite sînt obișnuite de mici să respecte tradiția islamică, iar anumite gesturi, comportamente, chiar și gînduri sînt socotite de bărbații din jur fie haram (păcătoase, imorale), fie abe (rușinoase). Eroina noastră are inspirația de a-și păstra cetățenia elvețiană, altfel povestea ei s-ar fi sfîrșit dramatic. Sînt scene ce frizează absurdul, care ar fi de-a dreptul comice, dacă nu ar fi tragice. De pildă, în anii ’70, ne spune autoarea, cînd a vrut să cumpere singură lapte praf pentru fetița ei nou-născută, soțul a însoțit-o la magazin, unde nu numai că a intrat înfășurată toată, din cap pînă în picioare în abaya, dar, înainte ca ea să pună piciorul în magazin, bărbatul ei i-a gonit pe toți clienții și pe toți angajații, pentru a face cumpărături de una singură, în tot magazinul!

Bizară și de neînțeles e schimbarea radicală a soțului ei: în America și în Europa, e un tînăr în blugi, cu vederi larg democratice, care-și lasă nevasta să aibă un comportament liber. Cît timp locuiește în afara Arabiei Saudite, cuplul e fericit; însă, de îndată ce se stabilesc în Jeddah, pentru protagonistă și cele două fetițe viața devine insuportabilă, căci comportamentul soțului se schimbă radical. Ipocrizie? Nepăsare? Cinism? Care e adevărul cînd vezi asemenea transformări la un om, același om pe care credeai că-l cunoști foarte bine?

Fanatismul vizavi de femeie

Aflăm din această carte lucruri interesante, care pot lămuri multe aspecte. Deși bogată azi, grație petrolului, societatea saudită se bazează încă pe vechile coduri ale beduinilor, care au trăit mereu în vastul deșert arab. Șeicul Mohamed, tatăl lui Yeslam și al lui Osama Bin Laden, fusese arhetipul patriarhului saudit; în anii ’30, cînd venise în Arabia Saudită, deși analfabet, crease cea mai mare firmă de construcții din Orientul Mijlociu, avînd relații strînse cu familia regală, încă de pe vremea lui Abdul Aziz, întemeietorul regatului. Avusese douăzeci și două de soții și lăsase în urmă cincizeci și patru de copii, astfel încît Osama și Yeslam aveau mame diferite. Divorțul la saudiți este o formalitate pentru bărbați, nu însă și pentru femei. Bărbatul poate divorța de soție, păstrîndu-și copiii, uneori aceștia nemaivăzîndu-și niciodată mama. Carmen Bin Laden a avut noroc cînd a cerut divorțul, căci se aflau în Elveția și ea avea dublă cetățenie; totuși, datorită banilor și puternicei influențe a familiei Bin Laden, acesta a durat zece ani. Doar abilitatea unor avocați buni și norocul au ajutat-o să-și păstreze copiii, chiar dacă nici acum nu poate duce o viață liniștită, mai ales după evenimentele din 11 Septembrie 2001 și din pricina numelui pe care încă îl mai poartă fiicele ei. Dacă divorțul ar fi avut loc în Arabia Saudită, ea și-ar fi pierdut toate drepturile și ar fi putut fi chiar ucisă, fiindcă i s-a înscenat inclusiv un adulter.

Diferențele socio-culturale între societatea saudită și celelalte societăți – nu doar cele occidentale, ci chiar și cele musulmane – sînt, în continuare, insurmontabile. Țara a progresat enorm, totuși există cutume peste care încă nu se trece ușor, iar de la aceste cutume la fanatism nu e decît un pas. Osama era un fanatic religios și a devenit un fanatic terorist, de care însăși familia lui s-a dezis. Dar fanatismul vizavi de femeie rămîne de neînțeles în secolul al XXI-lea și în mileniul al III-lea. Citeam deunăzi, că o femeie saudită a fost condamnată la flagelare publică, fiindcă îndrăznise să conducă o mașină, iar regele Abdullah le va îngădui femeilor să voteze abia în 2015, pentru prima oară în istoria acestei țări!

Luis Buñuel spunea că „belșugul și cultura avansată ar trebui să limiteze oroarea“. Ceea ce, din păcate, nu s-a întîmplat – nici în trecut, nici acum – și mă gîndesc că cineastul aragonez avea dreptate să fie sceptic, îndoindu-se de avantajele banului și de beneficiile culturii. Femeia-obiect, femeia-sclav, femeia-păcat – iată o sintagmă cu mult viitor în aceste societăți intolerante. Spre rușinea noastră, a celor din lumea civilizată, care, asistînd neputincioși sau, pur și simplu, indiferenți la toate aceste anomalii, încurajăm, de fapt, degradarea semenelor noastre, a căror neșansă a fost să se nască în asemenea țări.