OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Lucrezi fără presiunea succesului. Nu trebuie să participi la expoziţii alături de bărbaţi. Poţi evada din lumea artei în cele patru slujbe parţiale pe care le ai. Ştii că te vei putea împlini în carieră pe la 80 de ani. ş…ţ Poţi alege între carieră şi maternitate. ş…ţ Eşti inclusă în istorii revăzute ale artei. ş…ţ În revistele de artă te regăseşti în fotografii purtînd un costum de gorilă.“ Iată cîteva dintre Avantajele de a fi artistă/femeie-artist, un afiş din 1989 al „comandoului“ Guerrilla Girls. O fană a grupului le-a trimis membrelor lui 1.000 de dolari pentru ca posterul să apară, ca reclamă plătită, eventual, în vestita revistă Artforum. Partea cu fotografiile în costum de gorilă e o trimitere la faptul că toate Guerrilla Girls (care-şi păstrează anonimatul, preluînd ca pseudonim numele unor artiste decedate) apar în public doar astfel mascate. Punînd gîndirea pozitivă la lucru în slujba ironiei, afişul – prezent în recenta expoziţie a Centrului Pompidou de la Paris, elles@centrepompidou (27 mai 2009-24 mai 2010) – rezumă, însă, cît se poate de bine condiţia femeilor care aleg arta ca domeniu de activitate. Pentru detalii suplimentare, poveşti personale, precum cea a sculptoriţei Anita Molinero, stau oricînd la îndemînă: ironiile la adresa celei care învaţă cum să manevreze artistic lemnul, piatra, bronzul, deşi nu are „un fizic de camionagiu“, veşnica anticipare a abandonului artei, odată cu previzibila maternitate, avansurile bărbaţilor-artişti, pentru care propriile colege reprezintă, înainte de toate, un inepuizabil rezervor de „carne proaspătă“ pentru aventuri, dificultăţile de a obţine un post universitar, lipsa de credibilitate.

 

Pe scurt, tot ceea ce, la americani, s-ar rezuma prin expresia glass ceiling, plus nuanţa de lubricitate specifică unor contexte sociale foarte sexualizate. Una dintre excesiv de puţinele artiste prezente în Trienala de Artă de la Paris (24 aprilie-1 iunie 2009), cu o lucrare descrisă de criticul de la Libération (un bărbat, în paranteză fie zis) drept „nişte tomberoane arse şi spînzurate“, Molinero, a vorbit despre condiţia femeii în artă, în Franţa, la o dezbatere numită Ni Desperate Ni Housewives, iniţiată de curatoarea şi criticul de artă Isabelle Alfonsi. Alfonsi, directoare a Galeriei „Michel Rein“ (care-l reprezintă, printre alţii, pe Dan Perjovschi), e chiar iniţiatoarea protestelor împotriva dominaţiei masculine în arta franceză ce agită, acum, spiritele pariziene.

Dar s-o luăm cu începutul.

 

În chiar ziua vernisajului acestei a doua Trienale – al cărei nume, consacrat de la prima ediţie, e La Force de l’Art/Forţa artei –, cotidianul Le Monde publica un text semnat de Isabelle Alfonsi şi de un număr de alte teoreticiene şi artiste franceze, intitulat La Faiblesse de l’art/Slăbiciunea artei, şi care, operînd un simplu calcul statistic, conchidea că, deşi 60% dintre studenţii la Arte, sînt femei, doar 17% dintre artiştii selectaţi în Trienală au acelaşi sex. Altfel spus, într-o expoziţie dedicată peisajului actual al artelor vizuale în Hexagon, femeile sînt, în mod flagrant, subreprezentate. „Cum poate la Force de l’Art, care se pretinde a fi o mare întîlnire a creaţiei din Franţa şi a actualităţii scenei franceze, să ignore într-o asemenea măsură amploarea, diversitatea, profesionalismul şi implicarea unei întregi părţi a scenei artistice?“ – se întreabă autoarele scrisorii de protest. O invenţie a Ministerului Culturii de acum vreo patru ani, Trienala de Artă de la Paris e o excepţie conceptuală în peisajul vizual mondial – în general, marile expoziţii care iau pulsul unui anume moment al artei tind să nu fie bazate pe un criteriu naţional(ist), iar singura „concesie“ făcută de organizatori, în faţa acestui spirit globalizant al vremurilor, e să deschidă Trienala şi spre artiştii nefrancezi, dar rezidenţi în Franţa (cazul românului Mircea Cantor). La Force de l’Art nu s-a bucurat de sufragiile criticii nici la prima ediţie, cînd a fost taxată drept la farce de l’art (farsa artei), vizitatorii sînt în continuă scădere în principalul spaţiu de expunere (La Nef/Naosul de la Grand Palais), însă dezbaterea declanşată de Alfonsi et co. avea nevoie de mai mult pentru a isca o reacţie generalizată (reflectată în toate marile reviste de specialitate, cum e Beaux Arts). Avea nevoie de încă un fitil, iar el s-a numit elles@centrepompidou.

 

Prima expoziţie dedicată exclusiv lucrărilor semnate de artiste-femei, aflate în colecţiile acestui Muzeu Naţional de Artă Modernă, şi avînd-o drept curator pe Camille Morineau, elles@..., are drept afiş creaţia elveţiencei Pipilotti Rist, À la belle étoile, comisionată de Centrul Pompidou însuşi. (Din punctul meu de vedere, e vorba de o ipocrizie – e o lucrare triumfalistă, nereprezentativă pentru creaţiile critic-ironice care constituie numitorul comun al expoziţiei, şi cu a cărei comisionare – vezi, Doamne, noi credităm femeile… – muzeul se făleşte cînd nu e cazul.) Pe deasupra, la intrare tronează Portretele în mărime naturală ale lui Agnès Thurnauer, un fel de buline-bomboane Bonibom mari şi foarte colorate, pe care numele unor mari artişti contemporani sînt feminizate (Paulette Picasso, Marceline Duchamp etc.), o lucrare ambiguă, atîta vreme cît ipostaziază nu dreptul artistelor la recunoaşterea propriului nume şi a propriei creaţii, ci înlocuirea canonului prestabilit (problema e mai complicată, dar, fără îndoială, Portretele… au multe în comun cu ideologia contemporană a canoanelor alternative). Bogată, altminteri, expoziţia (care are şi un site interactiv, elles. centrepompidou.fr) e prima la Paris unde singurul lucru pe care operele le au în comun e genul autoarelor lor, iar sponsorul unic e o firmă de cosmeticale feminine. După cum spune protestul din Le Monde, „tocmai caracterul temporar şi sumbru, de întreprindere, constituie principala problemă. Expoziţia elles@centrepompidou, cu sponsorul ei atît de «tipic feminin», Yves Rocher ş…ţ, simbolizează perfect locul rezervat artistelor la cel mai înalt nivel instituţional francez: precar, periferic, punctual, întotdeauna cu un caracter excepţional; femeile-artist sînt, pe deasupra, sistematic rezumate la presupusa specificitate a genului lor“.

 

În generozitatea lui, Centrul Pompidou a reinstituit o logică artistică a ghetoului corect politic. În cazul în care e adevărată afirmaţia că, „în legătură cu această declaraţie de (bună-)credinţă a Muzeului Naţional de Artă Modernă, e interesant de observat că, dacă Beaubourg (Centrul Pompidou, n.m.) ar fi scos de pe simezele anterioarei expoziţii toate lucrările create de bărbaţi, n-ar mai fi rămas decît o mînă de opere, semnate de cinci femei“, ideea de a rezerva simezele pentru expunerea unor lucrări altfel ignorate e, cu toate bunele intenţii, jignitoare. Aşa cum e constituită, elles@centrepompidou e o retrospectivă istoricizantă, care trasează evoluţia unei arte paralele, cea produsă de femei, o lume în sine, une chambre à soi (e şi titlul unei părţi din expoziţie), evoluînd pe o scenă fără legături cu mainstream-ul masculin. „Există acum destule femei-artist pentru a rescrie această istorie (a artei, n.m)“, zice curatoarea în consistentul catalog de la elles@centrepompidou, o declaraţie cît se poate de explicită pentru o direcţie feministă clasică, revendicînd dreptul la un univers comunitar distinct (şi artişti imigranţi există acum destui la Paris pentru a scrie o nouă istorie a contemporaneităţii artistice) şi nu participarea pe picior de e-galitate la o istorie comună. Unele lucrări asumă explicit o atitudine de pe poziţia feminităţii (Aktion Genitalpanik a lui Valie Export, Le Baiser de l’artist a lui ORLAN, cele ale lui Sophie Calle sau Carolee Shneeman), însă feminismul nu e elementul dominant. Temele acestor artiste nu sînt la modul flagrant puneri în pagină a relaţiei cu propriul gen, privirea curatorului e cea care le identifică astfel. „Doar medierea altuia poate constitui, dintr-un individ, un Altul“ – crede Simone de Beauvoir.

 

 

Cam cît îi ia unei artiste ca să fie recunoscută instituţional? O spune Muzeul Naţional de Artă Modernă însuşi: Art Must Be Beautiful… Artist Must Be Beautiful, una dintre creaţiile de cotitură în arta contemporană, un video al Marinei Abramovic datînd din 1975, a fost achiziţionată de Centrul Pompidou după 16 ani (în 1991). O recunoaştere, totuşi, rapidă a valorii, dacă e s-o comparăm cu situaţia lucrării lui ORLAN, Action ORLAN-Corps. MesuRage du Centre Pompidou, o acţiune performativă din 1977 a artistei franceze, cumpărată (tiraj foto, placă comemorativă, elemente de scenografie) tocmai anul acesta. MesuRage a fost performată chiar la Centrul Pompidou (şi face parte dintr-un întreg proiect al lui ORLAN asupra „dimensiunilor umane“ a instituţiilor de artă, reduse ori traduse la scara celor cărora li se adresează). Şi Le Baiser de l’artiste a aceleiaşi ORLAN a fost cumpărată tot de curînd, deşi e o lucrare ce a făcut scandal şi i-a adus o largă apreciere artistei (tema fiind, printre altele, mercantilizarea artei, dar şi condiţia de obiect sexual a artistelor-femei). A trebuit ca ORLAN să ajungă la peste 60 de ani (oricum, mai bine decît 80, cum prevedeau Guerrilla Girls), să aibă expoziţii la MoMA şi în alte locuri bine cotate, să intre în elita mondială a artei pentru ca ea să beneficieze de atenţia Centrului Pompidou. Iar cele mai multe achiziţii sînt făcute de Centru în cazul şi perspectiva unei „personale“ (care, pînă acum, le-au fost dedicate, în istoria recentă, lui Annette Messager, Sophie Calle şi Louise Bourgeois). Camille Morineau însăşi o recunoaşte: doar 18% din colecţiile Centrului Pompidou sînt lucrări ale unor artiste.