Femeile nefericite ale lui Cehov

Autor: Florian BAICULESCU | Categoria: Arte | 2 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Un eveniment plin de graţie şi de candoare, ridicînd la rang de mare artă mizeriile şi dramele contingentului, se dovedeşte şi recenta premieră cu spectacolul de balet Femei, de pe scena Operei Naţionale Bucureşti. Lansat chiar de 1 martie, în 2009, ca un fel de reverenţă adusă genului care generează infinit fericite surîsuri gracile, dar şi nenumărate lacrimi amare şi bombăneli livrate cu toptanul prin timp şi spaţiu, spectacolul poartă semnătura unui important balerin şi coregraf român ajuns la apogeul unei prestigioase cariere. L-am numit pe Gheorghe Iancu, mult apreciată personalitate a coregrafiei româneşti, care, de peste 30 de ani, combate prin lumea largă. Dar mai ales prin Italia, ajunsă pe buzele noastre în aceste săptămîni, nu doar prin intermediul prestaţiilor fotbaliştilor internaţionali cum ar fi faimoşii Adrian Mutu şi Cristian Chivu. Spectacolul realizat de Gheorghe Iancu, cu un libret propriu după proza introspectivă a lui Cehov, utilizează secvenţe muzicale din lucrări ale unor compozitori ruşi precum Rahmaninov, Stravinski, Şostakovici. Cărora li se alătură şi francezul Paul Hindemith, pentru a completa paleta dramatică a părţii muzicale a spectacolului. În banda sonoră sînt intercalate şi mici secvenţe cu muzică liturgică rusească, din aceleaşi motive de alcătuire a unui fond sonor adaptat culorii specific ruse a evenimentului. Dacă regia şi coregrafia sînt semnate de Gheorghe Iancu, decorurile, extrem de sugestive şi realizate printr-o bine-venită formulă minimalistă, aparţin unei artiste din Italia, Luisa Spinatelli, o mai veche colaboratoare a coregrafului român. Alături de care şi-a adus contribuţia, printre altele, şi la excelenta nouă versiune a Lacului Lebedelor, care se reprezintă cu succes şi pe scena ONB-ului. Maestru de sunet – unul foarte bun, căci înregistrările utilizate sună bine, chiar dacă nu ştim căror orchestre şi dirijori aparţin –, Alexandru Istrate. Maestru de lumini – care contribuie şi ele la crearea unei atmosfere tensionate, mai mult misterioasă şi tenebroasă decît luminoasă – este Cornel Vladu.

Din distribuţia propriu-zisă fac parte Adela Crăciun, în rolul eroinei principale, nefericita Maşa – dar cine e fericit printre personajele lumii cehoviene? –, Gigel Ungureanu, care, uneori, pe bună dreptate, este mai impozant şi expresiv în rolul amantului decît soţul (Alin Gheorghiu), aşa cum se întîmplă, de multe ori, şi în geometria variabilă a sentimentelor conjugale. În rolul Sofiei, o altă nefericită femeie rusă care nu a apucat binefacerile sistemului comunist sovietic, foarte tînăra şi talentata Bianca Fota, o mare speranţă a coregrafiei româneşti de mîine. Laura Blică Toader, Silviu Tănase şi Valentin Stoica, la care se adaugă prezenţa fetiţei Marina Grecu, completează o distribuţie echilibrată şi omogenă. Un spectacol bine conturat, fără fiţe şi excese, creat sub genericul „Donne“ de Gheorghe Iancu în 2002 pentru Festivalul Maggio Musicale Fiorentino din Florenţa. Considerat cea mai bună creaţie a stagiunii din anul respectiv, el vine acum la Bucureşti, ca să consolideze reputaţia românească a unui prestigios nume european. Căci doar titlul de Cavaler al Republicii, acordat de preşedintele României lui Gheorghe Iancu, nu ar spune mare lucru în absenţa consistentului său palmares internaţional. Cu colaborări de lungă durată la Scala din Milano, dar şi la Covent Garden din Londra, Balşoi Teatr de la Moscova, unde voiau să ajungă şi cele trei surori cehoviene – e de remarcat că Gheorghe Iancu a făcut coregrafia şi pentru spectacolul lui Giorgio Strehler cu Le tre sorelle reprezentat la Teatrul Mic din Milano, dovadă a unui mai vechi interes al artistului român pentru autorul Doamnei cu căţelul (oare cum ar fi un balet cu acest subiect?) – sau la Opera din Berlin, ca să cităm dintr-o lungă serie de instituţii cu nume dintre cele mai clopoţitoare.

Cu un repertoriu vast şi întins pe mulţi ani – doar în Giselle a apărut de 400 de ori, dar şi cu prezenţe alături de Nureev, Alicia Alonso sau Margot Fontayn, Gheorghe Iancu scrie deja, prin propria carieră, o reală istorie a coregrafiei europene. Revenim la ideea că ar merita mult mai vîrtos mediatizaţi aceşti artişti români care chiar au făcut cariere de succes prin lume, comparaţi cu vedetuţele noastre de serviciu, pline de ifose şi bani, care ne sufocă permanent cu geniile lor de mucava. De ce personalităţi artistice, precum maestrul de balet Gheorghe Iancu, sînt practic necunoscute în România – un tenebros patron de echipă de fotbal din Timişoara apare aproape zilnic pe micile ecrane, ca un Iancu de duzină… –, spre stupefacţia noastră, dar şi spre dezamăgirea multora dintre iubitorii culturii autentice? Dar asta ar fi un alt subiect, mai mult sociologic, decît artistic. Un pas de bourrée plin de graţie şi vioiciune din spectacol poate rămîne înregistrat mult timp în memoria noastră vizuală ca un moment de mare artă, aşa cum cîte un grand jeté sau battement tendu executate cu măiestrie pot anihila mare parte din urîciunile de dincolo de scenă. Revenind la Femei, considerăm binevenită şi reconfortantă noua producţie a lui Gheorghe Iancu de pe scena ONB-ului. Adăugăm gratulaţiile noastre, nu doar cu gîndul la momentele acelea în care ne ajută să trăim frumos, în vremuri urîte, prin prezenţa sa în spectacolele de la Teatrul Ţăndărică sau de la Teatrul Naţional.

Recomanda articolul prin:

Comentarii utilizatori

CompetentaMihai - Joi, 5 Martie 2009, 18:11

Si cum ramane cu spectacolul? E bun?
Si mai documentati-va, domnule autor: Hindemith NU este francez !!!! Va las bucuria descoperirii nationalitatii lui.