OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O prima intrebare care sa desparta apele: formula de succes trebuie sa fie una editoriala sau este exclusiv treaba scriitorului? Pentru ca, fiind cuantificabil (vinzari, editii, traduceri, impact mediatic), succesul este predictibil. Si cel care face predictia poate fi doar editorul, din mai multe motive: a) el cunoaste piata, b) el stie costurile succesului (pe scurt, cit trebuie investit in marketing si publicitate) si c) el are de ales intre mai multe tipuri de fictiuni care au acelasi target. Primul si ultimul motiv se pot combina in ceea ce oamenii de marketing numesc studiu de piata, care descrie asteptarile unui public, dar si gradul de saturatie pe nisa aleasa. Dar, fatalitate, un studiu de piata spune clar: subliteratura, dintre „speciile“ fictiunii, este singura care vinde ingrijorator de mult in defavoarea capodoperei. Mai ales atunci cind vorbim de carti la prima editie si de autori tineri.

- O poveste simpla, de stirile de la ora 5
Cum se poate iesi din acest cerc vicios? Nu se poate iesi, se pot schimba termenii problemei: cum pot scrie o carte buna
intr-o cultura de masa? Cum pot oferi o fictiune destul de puternica intr-o societate a spectacolului? Am ales ca studiu de caz colectia „Femina“ a editurii Pandora-M. Toate cartile aparute in aceasta colectie au trei caracteristici: sint scrise de femei, sint traduceri si toate au premii sau vinzari impresionante in portofoliu. Ele au fost testate ca formule de succes in Occident (in mod special pe piata franceza si spaniola), dar, in Romania, citeva nu au „evoluat“ pe masura faimei occidentale. Cita vreme ele au fost tratate nediscriminat, adica au fost promovate prin aceleasi mijloace, cu bugete aproximativ egale, dupa aceleasi proceduri, unde se afla explicatia succesului unora dintre ele?

Virginie Despentes, unul dintre putinii scriitori cu viata digitala – are un weblog postat pe Internet, cu forum si rubrici –, a avut cel mai mare succes. Cartea Trage-mi-o! este o poveste simpla, de stirile de la ora 5: doua femei duc o viata aventuroasa, imbibata cu relatii sexuale si crime, intr-un iures reactionar-anarhic, care poate ofensa orice burghez linistit, cu pipa si monoclu. Dar in societatea spectacolului ele isi fac doar numarul, nu sint exceptii, ci reprezinta imagini ale alternativului intr-o lume a curentelor alternative, intr-o lume in care contra-curentul poate fi mainstream. La nivelul fictiunii nu surprinde, la nivelul personajelor nu asistam la constructii fabuloase. Sint doua femei din lumea noastra. Aici este probabil pariul sociologic al cartii, dar lectorul nu are nevoie de pariuri echivalente cu stirile de la ora 5.

El vrea sa manevreze personaje. Iar Virginie Despentes ofera, in fond, un spatiu pentru un joc virtual: ai doua personaje, care se misca pe o harta unde trebuie atinse tinte. Daca tu conduci personajele, acele tinte sint victoria ta. Tu conduci jocul, spune Despentes. Si in Les jolies choses, povestea a doua personaje revine, chiar daca temele jocului sint altele. Pentru ca principiul jocurilor pe calculator e simplu: se schimba povestile (hartile), dar pastram personajele, luptatorii, cautatorii. De la carte la carte, se transfera personaje (re-stilizate, imbracate altfel, dar, in fond, tot genul Tomb Rider) pentru ca lectorul sa poata continua navigarea, sa se scufunde intr-o noua fictiune, la fel de sigur pe el si de raspunsul pe care il da societatii. Se poate observa ca, desi orice lector are drept de exit (yes/no/cancel), el nu poate iesi din lumea spectacolului. Afara sau inauntrul romanului, cititorul nu schimba hartile prea mult, el schimba doar doua forte de control, doua strategii de putere.

- Cartea ca exercitiu de confesiune
Acest gen de carte raspunde problemelor de gen. Cum se face confesiunea femininului intr-o lume in care falocratia nu mai conteaza, confesiunea intr-o lume de „femei“? Aceste carti au un public exclusiv construit pe identitatea sexuala. Nu sint militant feministe, dar oare scriitoarele exclud orice forma de intelegere masculina? Feminin este o forma de a fi in lume (aruncat sau nu...) sau feminin este un mod de a doza marturisirea, asteptarea, claustrarea si alte tensiuni-digresiuni pe care le traversam? Identitatea sexuala, in scriitura, nu are nici o legatura cu distinctia masculin/feminin, ci se construieste pe apartenenta la un gen in momentul participarii la discurs. Alice Ferney prin Cartea iubirii, Anne Garréta prin Sfinx sau, mai ales minimalistele romane ale lui Emmanuèle Bernheim (Vineri seara, Sotia lui) nu aduc in scena barbati si femei, ci entitati inclinate, spontan sau nu, spre o esentializare feminina sau masculina.

Daca, in primul gen de carte, controlul era important, apartenenta la fictiune prin dedublarea creatorului, in acest gen de carte nu exista control, ci mai degraba o identificare realizata prin apartenenta la discurs. Cum au succes astfel de carti, construite parca din analiza sublimului la Aristotel? Ele apar ca o realitate a dreptului de exit, lectorul iese din societatea spectacolului ca sa se „adaposteasca“ in alte jocuri de limbaj, intr-o limba fragmentat-volatil sexuata.
Te asezi in pat, ai 34 de ani si lucrezi intr-o multinationala. Ai probabil un copil si un sot foarte ocupat. Citesti Tabu, Cosmopolitan si alte o mie de reviste, ai prietene cu care iti place sa palavragesti 2-3 ore la telefon. Te asezi in pat si citesti Cum sa nu dai chix ca femeie de Carmen Rico-Godoy. Unii ar spune ca vii din societatea spectacolului, in loja alienatilor. Rico-Godoy te linisteste, te invita la un lungmetraj cu tine si cele un milion de situatii in care rezisti. Pentru ca si tu ai drept de exit, dar niciodata nu-l vei folosi.

Criticii se feresc sa constate ca anumite carti au succes sau nu. Preferam sa spunem ca o carte este buna, este bine scrisa, este problematica, este rezistenta in timp. Dar aceste consideratii de cele mai multe ori nu au legatura cu lectorul, care relationeaza cu fictiunile ca si cum ar relationa cu orice alt canal de comunicare. Cele trei relatii cu dreptul de exit sint relatii politice. Iar in trecerea din statutul de obiect estetic in cel de produs ideologizat multi vedem o denaturare. Dar daca literatura se dovedeste a fi singura specie a culturii umaniste pe care omul-masa o accepta, putem sa le refuzam relatia?