OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Greu de presupus, în acea epocă în care Herta Müller se afla în raza lui de competenţă şi acţiune vigilentă, că oarece ofiţer de securitate să fi pus mîna sau să-şi fi pus gîndul să citească vreun rînd din ce scria această persoană căreia îşi dedica o bună parte din reaua atenţie – că multă mai trebuia dedicată pe atunci în multe direcţii. Să fi luat seama, măcar printr-o traducere „operativă“ înjghebată de un informator ştiutor al limbii germane, de potenţialul duşmănos care-l ameninţa nu doar pe el, ci toată acea societate socialistă multilateral dezvoltată. Doar, poate, cînd se cerea completat „dosarul de urmărire“, potrivit parolei: „Actele vorbeşte, tovarăşi!“. Mai lesne de presupus este totuşi ca, de o săptămînă bună încoace, unii dintre aceşti indivizi să se fi bătut oleacă pe umerii deasupra cărora planează în continuare aceiaşi epoleţi invizibili, dar deloc virtuali, şi să-şi fi zis că au ajuns, iată!, şi dînşii, în raza Premiului Nobel.

Un premiu ca acesta are nefericitul har de a înnobila nu doar personalitatea în cauză, ci – ne place nouă să credem – şi pe cei ce se consideră legaţi de ea printr-un fir sau altul, ba chiar pe cei sus-menţionaţi, cei care, pe vremuri, „intrau pe fir“, îl legau şi-l dezlegau. Mare vîlvă se stîrneşte din senin, cu toţii am dori să sorbim din laptele notorietăţii şi să tragem un pic de spumă şi de partea noastră. Nu-i nimic rău în asta, e firesc ca omul să se înţeleagă şi să se definească prin – mai mult sau mai puţin – aproapele său, ba chiar să se mîndrească un pic. Doar că Herta Müller este o mare artistă nu doar a mesteşugului literar, ci, dincolo de el, a virtuozităţii cu care se apropie, ne vorbeşte, ne lămureşte în privinţa noastră, rămînînd în acelaşi timp la o distanţă care exclude orice amăgire.

Răspunsurile, iarăşi, sînt treaba fiecăruia în parte, scrierea Hertei Müller nu serveşte drept călăuză, ci mai degrabă este o neobosită, implacabilă revelare a impasurilor în care ne aflăm sau înspre care ne îndreptăm – din neştiinţă, inconştienţă, nesăbuinţă. Această literatură este o permanentă încordare şi solicitare, deseori percepută chiar ca suprasolicitare – mai cu seamă de către cei care se regăsesc în cărţile ei. Pe bună dreptate – şi este de dorit ca mulţi, cît mai mulţi să se simtă intrigaţi, dar nu de ceea ce spune ea, ci de faptul că ne confruntă cu întrebările pe care noi am ratat să ni le punem.

Citind-o, vom învăţa însă şi altceva: este un drept al omului şi în acelaşi timp o mare plăcere să-şi dea seama de propria insuficienţă şi să înceapă să „scormone“, dacă nu lumina, atunci întunericul. Niciodată această scriitoare nu se erijează într-un soi de Praeceptor Germaniae/ Romaniae, departe de ea orice aer de Cerber, în tot şi în toate ea se judecă mai întîi pe sine şi propriul ei instrumentariu literar. Or, tocmai acest instrumentariu în bogăţia lui de imagini şi în densitatea paradoxal realistă a fiecărei metafore îi conferă dreptul de a spune ce trebuie spus – pentru că expresia ei răspicată este atît de originară şi, totodată, atît de rafinată încît reuşeşte ceea ce puţini reuşesc: incită la implicare, la participare empatică. Citim, luăm aminte şi ne minunăm cît de bine pot fi spuse cele ce, dacă ne gîndim bine, am fi vrut şi noi să le zicem.