Fernando Pessoa. Adevărul poeziei

Fernando Pessoa - Opera poetică

Autor: Rodica GRIGORE | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Marţi, 17 mai, a avut loc lansarea volumului Opera poetică de Fernando Pessoa, apărut la Editura Humanitas Fiction. Despre marele poet portughez au vorbit: Dinu Flămând, traducătorul lui Fernando Pessoa în România, Daniel Perdigão, director al Institutului Camões din Bucureşti, şi Denisa Comănescu, director editorial la Humanitas Fiction. Lansarea a fost întregită de o lectură a actriţei Oana Pellea din poemele lui Pessoa şi de un recital al violonistului Alexandru Tomescu.

Opera poetică este o antologie ce conţine principalele poeme semnate de Fernando Pessoa însuşi, dar şi o bună parte dintre poemele atribuite de el lui Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Alvaro de Campos, precum şi texte critice, scrisori şi eseuri prin care membrii acestei vaste familii se comentau unii pe alţii. În acest număr al revistei, publicăm o cronică a acestui volum semnată de colaboratoarea noastră Rodica Grigore.

Dacă alegerea unui pseudonim – ori a mai multora – nu e ceva ieşit din comun în domeniul literaturii sau al filozofiei (Kierkegaard fiind un exemplu elocvent în acest sens), experienţa „heteronimilor“, după cum Fernando Pessoa însuşi i-a denumit, reprezintă o atitudine artistică fundamental diferită, cîtă vreme fiecare „voce“ literară creată de scriitorul portughez are nu doar o tehnică specifică, un limbaj individual, un stil uşor de identificat, ci şi o biografie – creionată, evident, chiar de Pessoa, dar care devine, odată ce este enunţată, la fel de convingătoare (pentru cititor) cu cea mai „reală“ realitate.

În plus, această biografie – personală în cazul fiecărui heteronim în parte, însă, într-un fel, multiplă, dacă avem în vedere cazul strict al lui Pessoa, cel care îi reprezintă pe toţi – devine, treptat, ca să-l cităm pe autor, un adevărat „teatru cu oameni vii“, el fiind convins că propria sa existenţă se transformase într-un spectacol unic şi irepetabil, ai cărui actori erau heteronimii şi, fără îndoială, el însuşi. Editorul şi traducătorul în engleză al operei lui Pessoa, Richard Zenith, a reuşit să descopere nu mai puţin de şaptezeci şi doi de heteronimi, dintre care se individualizează profund şi au o operă cu adevărat bine definită Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Álvaro de Campos, la nivelul liricii (alături de care se cuvine menţionat şi „semi-heteronimul“ pessoan Bernardo Soares, autorul uluitoarelor pagini de proză din Cartea neliniştirii). Cei trei, plus, desigur, ortonimul Pessoa, se raportează la tradiţii culturale bine definite (de fiecare dată, e vorba de alta!) şi, oricît de surprinzător ar putea să pară acest lucru au o personalitate complexă şi sînt pe deplin conştienţi de subtilul sistem de influenţe ce se configurează, aproape pe nesimţite, între ei. Toate aceste aspecte sînt perfect surprinse în excelenta traducere a lui Dinu Flămînd, o cuprinzătoare antologie din Opera poetică a scriitorului portughez, de curînd apărută în limba română.

Ironia la nivelul identităţilor

Fernando Pessoa a experimentat într-un mod diferit şi absolut unic ironia existenţială prezentă la nivelul identităţii (identităţilor), pe care Kierkegaard se mulţumise doar s-o teoretizeze. În plus, Pessoa a încercat să provoace chiar limitele morale ale realităţii şi ale unei psihologii coerente, ducînd la ultimele consecinţe experienţa lui Rimbaud, autorul celebrei afirmaţii „Je est un autre“, precum şi tensionatul dialog cu sinele al lui Mallarmé, esenţială rămînînd, întotdeauna, ideea însăşi de absenţă – a sinelui sau a Celuilalt –, cîtă vreme, după propria sa mărturisire, „Pentru mine, toată lumea e fără identitate“. Desigur, prin această atitudine, Pessoa a dat, în felul său, un răspuns lipsit de orice echivoc la criza limbajului, a eului şi chiar a noţiunii de realitate exterioară, confirmînd afirmaţia pe care o făcea în revista lusitană Presença, încă din anul 1929, João Gaspar Simões: „Pessoa e autorul a cărui operă va fi admirată şi înţeleasă abia peste douăzeci-treizeci de ani“.

Spre deosebire de pseudonimele lui Kierkegaard, heteronimii lui Pessoa nu reprezintă o simplă expresie a ironiei, fie ea controlată sau nu, ci propun idei filosofice sau linii de dezvoltare psihologică, invocînd şi provocînd, practic, întreaga literatură – şi înţelegere a literaturii – de pînă atunci. Astfel, în loc să sugereze vreo potenţială evoluţie etică a unui eu tradiţional, posibilităţile incluse în însăşi esenţa heteronimilor reprezintă o demonstraţie clară a complexităţii şi esenţei multiple a eului modern.

În fond, s-ar putea spune chiar că noţiunile de obiectivitate şi subiectivitate teoretizate de Kierkegaard sînt întrupate de Álvaro de Campos şi Alberto Caeiro, heteronimii pessoani; că ideea de finit şi cea de infinit se regăsesc în ortonimul Fernando Pessoa şi, parţial, în activitatea lui Ricardo Reis; că pozitivul şi negativul pot fi discutate prin prisma lui Bernardo Soares. Decis să redimensioneze termeni precum subiectivitate, iluzie, imaginaţie sau realitate, Pessoa a nutrit şi îndrăzneţul proiect de a reconcilia, cel puţin momentan, finitul cu infinitul. În acest fel, sistemul heteronimic construit de el se raportează, ironic, la cultura anterioară şi, deopotrivă, tinde să redefinească, la tot pasul, însăşi natura eului, sugerînd, nu o dată, adevăruri multiple şi adesea contradictorii cu privire la aceasta, însă nerenunţînd la idealul de a o exprima, oricît de incomplet. Fără să utilizeze complicaţiile baroce ale lui Cervantes şi nici pe acelea intelectuale ale lui Valéry, Pessoa s-a ascuns tocmai cu scopul de a se revela mai complet şi de a spune astfel lucrurile cu adevărat importante despre existenţa sa, cea care s-a transformat, progresiv, în propria sa literatură. Se dovedeşte astfel că Octavio Paz avea dreptate atunci cînd afirma că întreaga operă a lui Pessoa este „cel mai bine conturat exemplu de ficţiune“ din cultura secolului al XX-lea; iar a uita că Alberto Caeiro, Ricardo Reis şi Álvaro de Campos sînt creaţii poetice înseamnă a uita deja prea mult...

Ortonimul Fernando Pessoa reprezintă, la un anumit nivel al interpretării, şi încercarea scriitorului portughez de a descoperi şi de a impune o metodă prin intermediul căreia să-i poată raporta şi pe ceilalţi heteronimi la realitatea istorică. Cu toate acestea, nu e prea greu de remarcat că, în fond, tocmai Fernando Pessoa tinde să scape interpretării şi să-şi lase secretele descifrate cu mai multă reticenţă.

La o lectură atentă, constatăm că în poemele lui Pessoa nu se regăsesc ecouri din energia lui Campos, nici din răceala lui Reis şi nici din metafizica lui Caeiro, în locul unor asemenea posibile influenţe poetul incluzînd, cumva, în subtext, structura unui sistem filozofic adesea trecut cu vederea de comentatori. Căci, procedînd astfel, ortonimul Pessoa nu face altceva decît să arunce un soi de inedită provocare poeţilor din trecut – dar şi din viitor –, punînd în discuţie nemurirea poetică, precum şi rolul sau locul poetului în lume. S-a spus uneori că în acest fel s-a încercat şi o definire a devenirii istorice, imaginea poetului apărînd ca izolată de timp şi spaţiu.

Retorica măştilor

Acesta este şi contextul în care Pessoa a vorbit despre „Al Cincilea Imperiu“, proclamînd gloria Portugaliei, poemul Mesaj situîndu-se, ca tonalitate şi viziune, foarte aproape de Lusiada lui Luis de Camões. Esenţial însă rămîne poemul Autopsihografie, marea artă poetică pessoană, unde poetul e privit ca fiind capabil să se prefacă, să simuleze a simţi chiar şi ceea ce nu simte: „Un poet e-un imaginator./ El le-nchipuie pe toate cele/ Pînă-şi face o închipuire/ Chiar şi din reala lui durere./ Cei care se-apleacă să-l citească/ Simt ca pe-o durere conţinută/ Nicidecum ambele lui dureri/ Ci doar pe a lor, dar neavută“.

După părerea multor critici, acesta e exemplul prin excelenţă al unei adevărate retorici a măştilor la care scriitorul recurge pentru a-şi exprima mesajul liric. Însă Pessoa nu face aici altceva decît să evidenţieze rolul creaţiei poetice, în care e inclusă chiar şi capacitatea de a produce emoţii, ce ţin, practic, de universul imaginaţiei şi care se exprimă prin cuvînt. Doar în felul acesta poetul poate ajunge la un adevăr profund, intangibil altfel. Idei asemănătoare sînt de găsit şi în poemul Acesta, unde se vorbeşte despre capacitatea poetului de a simula creator durerea, iubirea sau bucuria, pentru a-şi face cititorul să experimenteze de deplin ceea ce nici el însuşi nu a trăit la nivelul realităţii empirice: „Se zice că mă prefac şi că mint/ În tot ce scriu. Nu-i aşa./ Eu pur şi simplu simt/ Cu imaginaţia./ Nu-mi folosesc inima./ Cele ce sînt trăite sau doar visate,/ Ceea ce-mi lipseşte sau prisoseşte,/ Seamănă cu terasele etajate/ Una peste alta şi mereu peste./ Iar frumosul acesta e: peste“.

Desigur, paradoxul e de găsit tocmai în tensiunea dintre cei doi termeni, realul şi realitatea imaginată, căci, în conformitate cu sistemul de gîndire al lui Pessoa, poetul nu duce pe nimeni în eroare în mod deliberat, nu minte atunci cînd scrie din imaginaţie, ci, din contră, se dovedeşte a fi mediatorul între zei şi oameni: adevărul este scos la lumină tocmai prin intermediul cuvîntului poetic şi al revelaţiei specifice, pe care doar adevărata poezie o poate provoca. Poetul se situează, în acest fel, şi înăuntrul, şi în exteriorul realităţii istorice sau fenomenale, fiind singurul capabil să se observe atît pe sine însuşi, cît şi să mediteze asupra lumii exterioare.

„Caeiro nu crede în nimic“

Alberto Caeiro, autorul desemnat ca atare al Paznicului turmelor, este maestrul recunoscut al tuturor heteronimilor pessoani, capabil să se desprindă de majoritatea influenţelor culturale şi să întrupeze, la nivelul liricii secolului al XX-lea, idealul ficţiunii iluministe a omului natural. Discutînd ansamblul heteronimic construit de Pessoa, Octavio Paz afirma că „Alberto Caeiro e soarele în jurul căruia ceilalţi trei gravitează. Reis crede în formă, Campos în senzaţie, Pessoa în simbol. Caeiro nu crede în nimic. El există“. În plus, toate marile idealuri metafizice ale poeziei lui Caeiro sînt completate cu aprecierile pe care le face la adresa sa însuşi Pessoa. Că este şi acesta un exemplu al ironiei pe care scriitorul o foloseşte ca nimeni altul poate fi adevărat, însă la fel de adevărat este şi faptul că, prin intermediul acestor aprecieri elogioase, Pessoa însuşi a contribuit la stabilirea, de la bun început, a unei anumite ierarhizări a heteronimilor săi.

Caeiro va dezvolta, în creaţiile sale, un soi de sistem filozofic – lipsit în mod voit de sistem – care pune accentul pe respingerea tuturor încercărilor de a înţelege existenţa şi lumea înconjurătoare prin intermediul gîndirii teoretice. Căci el construieşte, în lirica sa, un univers unde adevărul poate fi descoperit prin simpla intuiţie a naturii şi prin apropierea de aceasta şi unde, în consecinţă, copacii se dovedesc a fi mai importanţi decît ideile. Poetul scrie spontan, utilizînd cu naturaleţe versul alb şi nearătînd vreo preocupare pentru ritmuri complicate; pentru el, lucrurile din lumea exterioară sînt reale, iar sensul profund al acestora e simpla lor existenţă. Astfel că încearcă să soluţioneze problemele metafizice prin întoarcerea la natura care, asemenea tuturor componentelor sale, nu are alt sens decît acela de a fi: „Eu niciodată n-am păzit turme,/ Dar e ca şi cum le-aş fi păzit./ Mi-e sufletul ca un păstor,/ Cunoaşte vîntul şi soarele/ Şi se lasă dus de mîna Anotimpurilor/ Urmîndu-le şi privindu-le“. În plus, Caeiro nu ezită să afirme că senzaţia este centrul crezului său artistic, fiind adînc înrădăcinată în toată fiinţa sa. Se vede, deci, că pentru el gîndirea şi intelectul primează în faţa afectivităţii şi a sensibilităţii, frumuseţea fiind exprimată prin intermediul raţiunii drept expresia privilegiată a adevărului: „N-am nici ambiţii şi nici dorinţe./ A fi poet nu e pentru mine o ambiţie./ E doar felul meu de a fi singur“.

Prin urmare, „unicul poet al naturii“, aşa cum se va autodefini, scrie poeme naturale şi în acelaşi timp îndreptate insidios împotriva a ceea ce el însuşi este şi ştie perfect că este, doar că face tot posibilul să ascundă. Unii critici nu au ezitat să afirme că opera lui Caeiro e „singura afirmaţie adevărată“ pe care ar fi făcut-o Pessoa vreodată. Caeiro este, prin excelenţă, omul reconciliat cu natura şi, deci, cel puţin dintr-un punct de vedere, el devine cel mai „nonconformist“ dintre heteronimi, acest nonconformism evidenţiindu-l faţă de ceilalţi şi oferindu-i libertatea totală de exprimare. Visînd frumuseţea absolută şi îndepărtarea de universul citadin, Caeiro va ajunge să nege, s-a spus, toate esteticile, toate valorile, toate ideile. Şi este adevărat: nedorindu-şi să afirme vreodată că „totul este“, căci asta ar însemna că afirmă o idee, heteronimul pessoan va nuanţa lucrurile, susţinînd că „totul există“ şi că, deci, restul e iluzie.

Reis, stoicul

Dacă Alberto Caeiro, primul dintre heteronimii pessoani majori, ia naştere, după mărturisirea lui Pessoa, „într-un soi de extaz a cărui natură nu o pot defini“, Ricardo Reis este rodul unui proces creator pe care autorul însuşi îl recunoaşte ca fiind mult mai lipsit de spontaneitate. Ricardo Reis oferă, în lirica sa, imaginea unui eros intelectualizat şi trecut prin numeroase filtre culturale: „Ca şi cum orice sărut/ Ar fi un sărut de adio,/ Iubindu-ne, draga mea Cloe, hai să ne sărutăm./ Poate că ne-a şi atins/ Pe umăr mîna ce cheamă/ Luntrea care totdeauna se-ntoarce goală;/ Mînă care într-un snop/ Strînge tot ce ne-am fost noi/ Unul altuia împreună cu străina sumă universală care e viaţa“. Căci, deşi adresate – cel puţin formal – unor femei pe nume Lidia, Neera sau Cloe, poemele lui Reis se situează la polul opus retoricii romantice a extravaganţei formale şi de expresie, odele sale tinzînd să aibă mai degrabă un caracter epistolar şi accentuat meditativ (aspect evident mai ales în cele închinate Lidiei) decît unul strict evocator al unor realităţi trăite. Desigur, poezia lui Reis aduce în prim-plan ideea unei uniuni spirituale, capabile să depăşească acel „aici şi acum“ al pasiunii obişnuite, acest aspect determinînd şi latura intelectuală a liricii sale, precum şi accentele sale contemplative.

Numai că la o lectură atentă la detalii, ca şi în cazul tuturor heteronimilor pessoani, şi în privinţa lui Reis vor apărea amănunte care, la prima vedere, nu sînt prea uşor de remarcat. Astfel, aşa-numitul „păgînism“ al acestui poet, despre care s-a discutat adesea, reprezintă mai mult decît o simplă caracteristică a stilului, cîtă vreme Reis pare a încerca nici mai mult, nici mai puţin decît să readucă în actualitate ori chiar să reînvie o serie de credinţe antice, dar şi să-şi convingă cititorii că zeităţile considerate păgîne, la care civilizaţia occidentală a renunţat, preferînd mitologiile elaborate, reprezintă tocmai realitatea liricii sale şi, din punctul său de vedere, unica realitate viabilă din punct de vedere ideatic şi estetic. Fără îndoială, aceste idei reprezintă, deopotrivă, şi o critică implicită la adresa realităţii istorico-sociale la care Pessoa se raporta în propria sa lirică, Reis alegînd să versifice tocmai limitele creştinismului şi intruziunea acestuia în sfera mult mai pură a gîndirii clasice. În consecinţă, Ricardo Reis va scrie în opoziţie cu doctrina creştină a altruismului, accentuînd mereu ideea de indiferenţă şi pe un stoicism esenţial, acestea reprezentînd, după părerea sa, singura modalitate corectă de evaluare a fiinţelor şi a fenomenelor din realitatea exterioară.

Álvaro de Campos, freneticul

Álvaro de Campos a fost creat într-un mod asemănător cu Reis, mai cu seamă în ceea ce priveşte atitudinea pe care o are şi el faţă de maestrul absolut, Alberto Caeiro. Numai că manifestarea sa e complet diferită de aceea a lui Reis, la fel şi expresia poetică, fapt ce reiese în primul rînd din Oda triumfală, unul dintre textele esenţiale ale lui Campos. Energia liricii lui Campos contrastează în mod evident cu poezia controlată şi, adesea discretă a lui Caeiro şi, deopotrivă, cu indiferenţa calmă a stoicului şi horaţianului Reis. Campos e, în comparaţie cu ceilalţi heteronimi, un creator frenetic, modernist şi futurist de factură whitmaniană, fascinat de civilizaţia modernă în aceeaşi măsură în care Reis se închidea în propria sa lume, etern clasică şi clasicizantă. Dar, odată cu lectura poeziei lui Campos, devine frapant un amănunt esenţial, şi anume că, în ciuda tuturor diferenţelor dintre ei, heteronimii pessoani au ceva în comun: tendinţa spre negare, fapt evident, poate, mai cu seamă în cazul lui Campos, cel care îşi defineşte subiectivitatea aproape exclusiv printr-un impuls de negare. Dar intervine din nou ironia lui Pessoa, precum şi preferinţa sa pentru paradoxuri, căci, în fond, fiecare heteronim neagă, prin lirica proprie, doar pentru a putea apoi afirma adevărul estetic în care crede cu tărie. Atitudine de-a dreptul socratică, prin intermediul căreia Pessoa însuşi dă încă o dată măsura geniului său, exemplul prin excelenţă edificator fiind poate de găsit în poemul Tutungeria: „Nu sunt nimic./ Nu voi fi niciodată nimic./ Nu pot să vreau să fiu nimic./ În rest, strîng în mine toate visurile lumii./ Ferestre ale odăii mele,/ Ale odăii unuia din milioanele de inşi din această lume despre care nimeni nu ştie cine este/ Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?“.

În fond, în loc să-şi proclame cu glas tare ignoranţa, după consacratul model socratic, Campos neagă propria sa existenţă, trecutul, prezentul şi viitorul deopotrivă, însă doar pentru a putea afirma, cu mai multă pregnanţă, fenomenul esenţial aflat în totală opoziţie cu expresia explicită. Căci, fără îndoială, eul liric poate fi redus la nimic, însă capacitatea sa de a îngloba toate visele lumii nu poate fi anulată sub nici o formă. Poetul exprimă, în acest fel, prin negarea implicită, tocmai acele valori în care crede, dar pe care, cu toate acestea, nu le poate experimenta pînă la capăt. Considerat de Harold Bloom „un poet mare“, Campos alege să cînte lumea modernă şi universul citadin, declarîndu-se el însuşi urmaşul şi continuatorul lui Walt Whitman, încercînd să refacă în fiecare poem pe care-l scrie ritmul existenţei marilor metropole, precum şi senzaţiile locuitorilor acestora, dovedindu-se, asemenea lui Maiakovski sau Ginsberg, energic, hipersensibil şi mare amator de spectacole cosmopolite. Caeiro prefera prezentul atemporal al naturii, dar futuristul Campos alege să accentueze mereu curgerea clipei. Pentru Caeiro, s-a afirmat, satul era „centrul lumii“, iar pentru Campos lumea nu mai are un centru, căci acesta ar putea fi, la urma urmei, descoperit pretutindeni.

Extazul senzual

Pe de altă parte, Álvaro de Campos se dovedeşte a fi cel mai potrivit, ca structură şi factură lirică, pentru experimentul „senzaţionist“ pe care Pessoa îl propune. Căci, alături de cîţiva contemporani ai săi, José Régio, Adolfo Casais Monteiro, Alberto de Serpa şi Marques Matias, reuniţi pentru a forma mişcarea „Nova Renasença“, Pessoa a iniţiat îndrăzneţul proiect de a realiza o fuziune între ideile şi idealurile renascentiste (înţelegînd prin aceasta imaginea unei realităţi avînd drept centru sufletul) şi, pe de altă parte, acelea romantice, adică noul tip de realitate, axată pe valorizarea naturii. Practicînd o lirică fundamental antimimetică, deoarece, după părerea sa, poezia e menită a comunica adevărul celei mai profunde intimităţi, Pessoa se raportează, implicit, mai cu seamă în ceea ce priveşte proiectul senzaţionist, la dereglarea controlată a tuturor sensurilor simţurilor, dar îndreptînd-o într-o direcţie sensibil diferită de aceea aleasă de Rimbaud, esenţiale nemaifiind doar cuvintele, ci mai cu seamă senzaţiile, cîtă vreme scriitorul portughez viza exprimarea experienţei unui eu plural, nu doar a ideii de alteritate. În plus, din punctul de vedere al lui Pessoa, lumea modernă nu era caracterizată în mod fundamental de apariţia unor noi obiecte, ci de modificarea senzaţiilor prin intermediul cărora fiinţa umană se raportează la acestea şi, implicit, la întreaga realitate înconjurătoare.

Dar paradoxul pessoan funcţionează perfect, contribuind la sublinierea complicatului sistem de comunicare existent între heteronimi: căci, deşi Caeiro şi Reis intelectualizează emoţia şi tratează erosul cu accente filozofice, iar Caeiro duce totul spre domeniul senzaţiilor, cu toţii îşi întemeiază subiectivitatea pe potenţialitate, indiferent că pornesc de la viziunea cosmică, de la intuirea eternităţii în clipa trecătoare sau în extazul senzual. În fond, prin intermediul resorturilor propriei sale ironii şi controlînd pînă la un punct modalităţile de manifestare a spiritului ironic al lui Pessoa însuşi, Álvaro de Campos are menirea de a stabili prin poezia sa nu atît imaginea subiectivităţii sale, ci mai cu seamă de a o sublinia pe aceea a celorlalţi, în primul rînd pe cea a lui Fernando Pessoa. Rezultatul acestei experienţe unice în literatura universală, nu doar în lirica modernă, va fi stabilirea unui punct de plecare profund uman – şi în egală măsură poetic – pentru evoluţia ulterioară a unor actori evoluînd pe scena propriei lor creativităţi.

Fernando Pessoa

Opera poetică

Antologie, traducere, prefaţă, tabel cronologic şi note de Dinu Flămînd

Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011, 584 p.

Recomanda articolul prin: