OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Avem o stagiune muzicala ce anticipeaza Festivalul Enescu din toamna acestui an. Un an in care avem Festivalul Enescu este, pentru melomani, un an mai deosebit, iesit din norma, asa cum sint olimpiadele pentru sportivi si campionatele mondiale pentru fotbalisti: din timp in timp, se petrece un eveniment de amploare, ca sa evaluam cine sint cei mai buni dintre competitori.

Si ce este mai nou in domeniu. Si noi, partasi direct la evenimente sau simpli spectatori, ne „bornam“ existenta cu aceste intreceri, sportive sau muzicale. Ramin in memoria noastra afectiva, oricit am fi de agresati de nimicurile si efemeridele cotidianului. Astfel, avem parte anul acesta de o stagiune cu multe concerte, ce cuprind in programul lor piese mai rar cintate. Unele extrem de rar. O prima observatie, asa, din mers. Sau pentru instrumente mai putin prezente pe podiumurile de concert. Am mai remarca apoi o mai sustinuta frecventa a lucrarilor ce necesita aparat coral. Ceea ce inseamna lucrari de anvergura si efort organizatoric in plus. Balamuc, batai de cap suplimentare. Dincolo de prestigiul strict muzical pentru diversificarea programelor de concert.

Este foarte bine ca lucrari ample si de mare suprafata armonica sint puse la indemina studentilor si a noilor generatii de melomani. Si, in acelasi timp, este si o provocare pentru institutiile muzicale care le promoveaza pentru a nu ceda loc rutinei si adaptarii la dulcea melopee a lui „Lasa ca merge si asa!“ si prezentarea si in fata strainatatii a propriilor valori. Nu doar de teama ca ne vede, precum in vremea marelui meloman I.L. Caragiale, „Madam Carol“. Adica Regina Elisabeta a Romaniei. Si ea o mare iubitoare de muzica si vajnica sustinatoare o viata intreaga a lui George Enescu. Asta asa, ca veni vorba, reluarea concertelor de la castelul Peles poate sa devina la rindul ei un eveniment muzical. Cu staiful de rigoare.

Turisti straini la Ateneu
Si ar mai fi ceva de retinut din observatiile noastre directe din salile de concert: prezenta, din ce in ce mai numeroasa, mai ales la Ateneul Roman, a turistilor straini. Nu stim exact cit sint si de melomani, dar faptul ca o seara de plimbareala bucuresteana se poate incheia si la un concert simfonic de buna calitate poate creste prestigiul romanesc pe nesimtite. O buna conlucrare intre factorii de decizie ai societatilor de turism si cei din institutiile muzicale autohtone poate da roade bune pe termen mediu si lung. Dincolo de heirupismul conjunctural legat de manifestari de genul „Vasluiul – capitala muzicala a Moldovei“, sa zicem.

Introducerea in programele turistice a unor seri si evenimente muzicale poate servi extrem de eficient obsesiilor noastre legate de „imaginea“ Romaniei si „brand-ul de tara“. Turismul cultural pe picior mare si scara larga aduce beneficii enorme celor care chiar stiu sa gestioneze, bine si eficient, patrimoniul artistic. Nu ar putea fi decit un motiv de mindrie pentru noi sa aflam, intr-o buna zi, ca vin melomani din toate colturile lumii sa asiste la concertele orchestrelor romanesti. OK.
in aceste saptamini de sarbatori pascale au fost numeroase astfel de concerte, cu ample lucrari vocal-simfonice, asa cum au inceput sa se inmulteasca si recitalurile. Ceea ce nu poate decit sa ne bucure, nu doar cu gindul la Festivalul Enescu. Simfonicul saptaminii trecute de la Ateneul Roman i-a avut ca protagonisti pe dirijorul Iosif Ion Prunner si pe pianistul francez Nicolas Stavy. Un program „american“, adica popular-spectaculos, cu piese de efect si succes garantat. Selectiunile din cele doua suite la Carmen de Georges Bizet – sa ne aducem aminte ca mama compozitorului se numara printre „admiratele“ lui Marcel Proust – in numar de opt, alese de dirijor, au cucerit publicul prin zburdalnicia si prospetimea lor.

Temele iberice, pline de culoare si antren, sint extrem de populare si trebuie sa fii teribil de suparat sau sastisit de viata ca sa nu le poti degusta-asculta cum se cuvine. Varianta oferita de Iosif Ion Prunner, una extrem de plastica, plina de energie, cu suflatori in verva si cordari bine dispusi. Avind si o fericita prezenta scenica de aceeasi factura. Cu fasonul lui de inalt functionar guvernamental prins in paienjenisul tribulatiilor la Banca Mondiala sau Fondul Monetar International si semanind teribil cu faimosul si misteriosul scriitor portughez Fernando Pessoa, Iosif Ion Prunner, la doar o saptamina dupa un frumos recital de pian (Brahms, Chopin, atentie, Ravel, si minunata Kreisleriana de Schumann) ne surprinde iar cu larga sa disponibilitate. Sobrul dirijor titular al corului Filarmonicii „George Enescu“ ascunde un polivalent muzician, asa cum tacutul si retrasul functionar din Lisabona se dovedea un extraordinar poet si prozator deopotriva. Surprinzind si posteritatea prin dimensiunile si calitatea operelor ramase in urma lui, asa cum ii socase pe contemporani prin multiplele si variatele disponibilitati.

Atasanta aceasta buna initiativa a filarmonicii de a valorifica talentul si rigoarea unui muzician cu posibilitati de expresie dincolo de stricta cariera si obligatiile profesionale contractuale. Revenim si insistam asupra acestor initiative, tocmai pentru ca, dincolo de zburataceala prin lume a marilor nume – si asta este valabil nu doar in muzica –, exista minunati muzicieni care, cu talent, abnegatie si modestie extrema, servesc marea muzica. Pianistul si dirijorul Iosif Ion Prunner, onorind un faimos nume si un prestigiu de familie, se numara printre acestia. Surpriza orchestrala a concertului a fost Die erste Walpurgisnacht op. 60 – Prima noapte valpurgica de Felix Mendelssohn Bartholdy. O capodopera rar abordata a romantismului, compusa pe un poem de Goethe, pentru care Bartholdy avea o mare admiratie, o tesatura plina de simboluri, nu doar muzicale. Efectul mixarii instrumentelor si a corului este remarcabil, gasind in Dl Prunner chiar omul cel mai potrivit. O exceptionala talmacire, care merita nu doar aprecierile noastre entuziaste, ci si o eventuala promovare internationala.

Pianistul francez Nicolas Stavy, corect si exact in Concertul in re major pentru mina stinga de Maurice Ravel, mult mai participativ, remarcabil-impresionant in bisul cu un minunat studiu de Skriabin. Tot pentru mina stinga, chiar daca am fi vrut sa-l vedem si ce poate si cu ambele miini. Anyway, doar si pentru aceste citeva minute merita sa venim la concerte.
Pentru amatorii de lucrari cu sonoritati majestuoase, asa cum am mai pomenit in aceste divagatii, dupa Recviemul de Fauré, recomandam Simfonia a treia de Gustav Mahler la Filarmonica „George Enescu“. Ca o prezenta inedita, corul Liceului de Muzica „Dinu Lipatti“ in locul prestigiosului cor al filarmonicii. O initiativa intru totul laudabila.