S-a înnorat puţin cîte
puţin, poate justificat, după căldurile din ultimele cîteva
zile. Soarele încă făcea feste, intra şi ieşea de după
perdelele care puneau stăpînire pe cerul albastru. La un
moment dat, n-a mai ieşit. După alte cîteva momente, în
care nimeni nu părea atent la schimbări meteorologice, deşi o
asemenea schimbare ar putea periclita manifestările de pe scenă, a
început să cadă grindina, pe neaşteptate, iar în urma
ei, o ploaie torenţială, de te punea pe gînduri: cum să
ajung la gară să prind trenul? Să te prindă ploaia în
Sighişoara, în cetate, coborînd în oraş, pe
caldarîmul ud, plin de şiroaie de apă, e un spectacol în
sine. Oamenii adăpostiţi pe la marchizele cafenelelor sau sub
arcadele cetăţii te privesc ca pe un clovn nebun, care are tupeul
să-şi rîdă de cei mai puternici şi să ignore un fenomen
meteorologic. Nu eşti tu singurul. În Piaţa Cetăţii, mai
sînt şi alţi „nebuni“ frumoşi care îşi văd de
treabă. Mai exact, de spectacol. Atît interpreţii, cît
şi publicul, înghesuit pe băncuţe, sub umbrelele aşezate
acolo ca să apere de soare, nu de picuri de apă, dar merge şi-aşa,
nu se lasă duşi doar din cauza unui torent de apă. E ultima zi a
Festivalului Pro Etnica, a VIII-a ediţie, între zidurile
Sighişoarei, un festival care adună în acelaşi loc
reprezentanţi a 21 de comunităţi etnice care trăiesc pe
teritoriul romånesc.
Organizat ca de obicei, în
principal, de foarte energicul Centru Educaţional Interetnic pentru
Tineret, beneficiind de coorganizatori importanţi, precum Municipiul
Sighişoara, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi de
patronaje şi finanţări de la Ministerul Culturii şi Cultelor, de
la Guvern, de la Ambasada Germaniei, festivalul a crescut an de an, a
atras interpreţi noi şi a reuşit să strîngă un public tot
mai divers la scenă.
Evenimentele s-ar putea clasa în
două categorii, una statică şi una mobilă. Prin cea statică, mă
refer la expoziţiile, la standurile de prezentare a meşteşugurilor
şi a rezultatelor acestora, care aparţin fiecărei comunităţi,
pentru simplul motiv că se găsesc în acelaşi loc, în
fiecare zi. Categoria mobilă este alcătuită, evident, de
reprezentaţiile de pe scene, de mini-concerte, de întîlniri
pe uliţele cetăţii cu membrii ansamblurilor pe care i-ai văzut
evoluînd, de zîmbete de recunoaştere şi apreciere.
Pe scena mare, scena din Piaţa
Cetăţii, au încăput ansambluri ale comunităţilor maghiare,
elene, armene, albaneze, cehe, croate, italiene, ucrainene, germane,
ale ruşilor lipoveni şi multe altele, care fie au cîntat, fie
au dansat, fie au îmbinat cîntul şi dansul şi tot au
spus o poveste despre locul din care provin ei sau părinţii/bunicii
lor. Surpriza e că majoritatea membrilor ansamblurilor sînt
tineri care se arată interesaţi de aspecte privitoare la originile
lor, interes care poate a fost insuflat de părinţi sau de
comunitate, sau poate au descoperit singuri un dans, un cîntec,
care i-a îndemnat să-şi cerceteze mai îndeaproape
originile. Surpriză e şi faptul că unii dintre ei, născuţi în
Romånia, cu, probabil, doar un părinte de altă etnie, nici
măcar nu au ajuns în ţara pe care o reprezintă totuşi cu
mîndrie la Pro Etnica.
Anul acesta, organizatorii s-au gîndit
cum să apropie publicul de performerii interetnici şi le-a venit
ideea – pe care au şi materializat-o cu succes – de a forma o
scenă mai mică, o platformă de lemn, pe care aceiaşi care ofereau
spectacolul la scena mare dansau din nou pentru grupuri mai mici de
oameni, atrăgîndu-i în dansul lor şi făcînd o
lecţie ad hoc de mişcări de paşi. M-am transformat pentru cîteva
minute într-un subiect de experiment pentru italieni şi pentru
greci; cu primii a fost mai uşor să mă învîrt, în
schimb, să deprind un-doi-treiul, stîngu’-n faţă, iar
stîngu’, dreptu’-acuma al dansului grecilor a fost mai
dificil. Am încercat, dar nu e de mine. Mai bine să mă uit la
cei care se pricep. Şi m-am uitat la Comunitatea elenă din Braşov
de mai multe ori, motivul fiind că pe lîngă grupul Efthymos,
„crescuse“ şi un grup de puşti între 6 şi 11 ani cel
mult (grupul Louloudakia), care au avut ambiţia să înveţe la
perfecţie pînă şi Zorba şi care au performat – fiind
prima lor ieşire în lume – mai energic decît oricare
alţii, spre deliciul fotografilor şi al cameramanilor profesionişti
şi amatori din faţa scenei. O altă trupă vioaie, preferată atît
de publicul de anul trecut, cît şi de cel de anul acesta, a
fost ansamblul Uniunii ucrainenilor, Zelenyi barvinok; nu puteai să
le treci cu vederea costumele roşu-albastre, zîmbetele care
n-ar trăda oboseala nici după o zi întreagă de dans, ca, de
altfel, şi dansul în sine.
Dacă la un moment dat m-au obosit
desfăşurarea de dansuri şi costume colorate, perindarea pe scenă
a fustelor, pălăriilor, pantalonilor bufanţi sau drepţi
(obositoare pentru ochi, nu şi pentru creier sau spirit, iar ochiul
are nevoie de o schimbare de peisaj, din cînd în cînd),
am avut opţiunea să trec la categoria a doua de evenimente, cele
statice, şi am ales cîteva expoziţii în faţa cărora
să-mi las privirea să se odihnească. La Casa cu Cerb: Colaje
textile de Lillian Theil din Sighişoara. Unul dintre acestea, pe
numele lui 1940-1953. Războiul, dictatura fascistă şi dictatura
comunistă pînă la moartea lui Stalin, ar stîrni invidia
unui anume ponei roz pe care îl ştim cu toţii: avea mult mai
multe svastici decît el, ba chiar seceri şi ciocane. Păcat
(sau nu?) că duce lipsă de publicitatea poneiului. O altă
expoziţie care a rămas pe retină a fost Lumini Armene de Debreczni
Botond – ulei, Lucia Lobont – ulei şi Azaduhi Varduca-Horenian –
acuarelă, pictură religioasă, dar habar n-aveam de felul uşor
naiv, dar foarte expresiv al armenilor de a picta o Cina cea de Taină
sau Intrarea în Ierusalim cu acele culori vii care parcă
animau micul tablou în care personajele începeau să se
mişte de-adevăratelea.
Alte expoziţii de fotografie ofereau
reprezentări cu şi despre italieni, rromi, ruşi lipoveni. Una
dintre cele mai vii expoziţii de felul ăsta a fost cea care
reprezenta comunitatea de mineri din Valea Jiului, cu fotografii
realizate de Francisc Oscar Gal, care a văzut în industria
mineritului un factor de coeziune pentru multiculturalitatea
regiunii.
Una dintre cele mai inedite experienţe
a fost, de departe, participarea la întîmpinarea
Sabatului evreiesc, un eveniment rezervat exclusiv comunităţii
evreieşti, comunitatea care, însă, şi-a deschis porţile
pentru public în cadrul festivalului. Să participi la un
eveniment cu un aer ezoteric nu e puţin lucru. Întîmpinarea
Sabatului este una dintre cele mai importante sărbători evreieşti
şi aceştia se pregătesc cu cîntec şi bună dispoziţie ca
să primească ziua pe care Dumnezeu a lăsat-o pentru odihnă. Se
rostesc mici pilde, cuvîntări, se cîntă pentru a o
întîmpina pe Regină, cum este această zi personificată.
Chiar dacă nu înţelegi sensul adînc al cuvintelor
cîntecelor, din emoţia fiecărui participant, reflectată în
cîntec, îţi dai seama că pregătirea trupească şi
spirituală pentru această zi este un lucru pe care îl iau cu
toţii foarte în serios.
N-am stat pînă la final-final,
care a fost concertul trupei Hara. Dar a fost o plăcere enormă să-l
văd concertînd pe celebrul bluesman român, A.G.
Weinberger. O prezenţă masivă, care a zguduit Piaţa Cetăţii cu
acordurile chitarei sale şi ale băieţilor din trupa sa.
Festivalul Pro Etnica e o ocazie foarte
bună să ieşi un pic din ritmul tău, să cunoşti mici universuri
care te înconjoară şi pe care, poate, nu le ştiai, să
înveţi mai multe despre cei de lîngă tine, pentru ca,
dincolo de respect, să-ţi fie cîştigată şi admiraţia faţă
de tradiţiile altor popoare. A vedea şi a trăi pentru cîteva
zile printre tradiţiile minorităţilor reprezintă un eveniment
bine-venit, un moment de respiro benefic după toate scandalurile cu
ICR-uri, ponei, foşti securişti etc., în urma căruia îi
poţi privi pe toţi aceştia cu o privire mai limpede şi poţi
reveni la discuţiile cu amicii pe aceste teme, invocînd
argumentul respectului faţă de celălalt.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters