OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Octombrie, timpul unei prea scurte veri indiene, aduce la Chicago cel mai vechi festival competitiv de film al Americii de Nord. Cu acronimul englez, natural, CIFF, mai putin cunoscut decit cele din New York si Toronto, festivalul de pe malul lacului Michigan a fost la origine la fel de selectiv ca primul, dar a crescut semnificativ in ultimii 10-15 ani, ajungind aproape la anvergura celui de-al doilea. Concomitent – fatalmente – i s-a reprosat ca si-a pierdut din selectivitate.

E greu sa pastrezi standardele de inceput, cind prezinti anual peste 100 de lungmetraje, cind explorezi cinematografii foarte tinere si productii locale, incercind sa apelezi (eforturi, de altfel, laudabile) la un public cit mai larg din midwest-ul american.

Provocarea pentru spectator e sa adulmece trufandalele prin mirosul gros de popcorn (ca sa-l parafrazez pe Bogza – in fine, la el mirosul era de cartofi copti... Si sint, probabil, nedrept – chiar a Love Story parca n-a mirosit inca la CIFF, desi covoare rosii si limuzine à la Hollywood se cam dau pe la gale).
E ceva insa care ajuta spectatorul de rind in alegerea peliculelor „de vazut“. E vorba, paradoxal, de una dintre „slabiciunile“ (recunoscute, de altfel, de organizatori) festivalului: raritatea premierelor absolute, in locul carora sint aduse productii premiate (sau cel putin remarcate) la festivaluri anterioare ale anului in curs, dupa cuvintele fondatorului si inca directorului artistic Michael Kutza – We don’t play the world premiere game.

Asa se face ca din cele 15 filme aliniate in competitia principala, aceasta a 43-a editie a adus Tehilim de Raphaël Nadjari, nominalizat pentru Palme d’Or, Silent Light al lui Carlos Reygadas – Premiul Juriului la Cannes, Control de Anton Corbijn – mentiune speciala Camera d’Or, Tuya’s Marriage (Quanan Wang) – Ursul de Aur la Berlin, La France – recipienta premiului „Jean Vigo“, Yella (Christian Petzold) a carei actrita principala (Nina Hoss) fusese premiata la Berlin, The Banishment al carui protagonist, Konstantin Lavronenko, a fost desemnat cel mai bun actor la Cannes, Saviour’s Square – pelicula sotilor polonezi Krause, premiata intens la Festivalul Filmului Polonez si, pour la bonne bouche, insusi 4, 3, 2..., al carui regizor si premiu nu cred ca mai e nevoie sa le amintesc aici. Dintre cele 14 pelicule din competitia „Noilor Regizori“ – Kremen al lui Alexei Mizgiryov fusese premiat la Soci, In memory of myself in Flandra, si The Other Half al lui Ying Liang – la Singapore si Tokyo. Iar din vasta categorie „World Cinema“ (58 de filme), sa-i amintesc doar pe Jirˇí Menzel – anul acesta si membru al juriului competitiei principale – prezent cu I served the King of England – premiul FIPRESCI la Berlin, si Jellyfish al Shirei Geffen – Camera d’Or la Cannes. Ca sa nu mai zic de regizori premiati anterior (Andrei Zvyagintsev, Denys Arcand, Christine Swanson, Alain Gomis, Fernando Sarinana, Diego Lerman) sau de o notorietate bine stabilita (Sydney Lumet, Ermano Olmi, Julian Schnabel, Béla Tarr, Mohsen Makhmalbaf, Jacques Rivette, Catherine Breillat). Ok, v-ati facut o idee. Destul cu statisticile, sa trecem la filme.

„Cealalta jumatate“ din capitalismul chinez
Iata ce-am vazut – in ordinea in care le-am vazut.
The Aerial (Antena) e filmul de debut al argentinianului Esteban Sapir. Traznit debut – pastisa dupa Dziga Vertov, Fritz Lang, Eisenstein, dar si V for Vendetta (ce combinatie!), cu o doza simpatica si autentica de suprarealism, puternic angajat politic. Sa vedem de ce parte. in orasul de cosmar al dictatorului Mr. TV, locuitorii fara voce (bun pretext pentru ca filmul, credincios modelelor sacre, sa fie mut) nu au ce minca decit Alimentele TV – urmind o rutina de roboti. Singura voce (Vocea) nu are chip, dar are in schimb picioare frumoase si cinta, uneori, pe unicul canal TV (va inchipuiti al cui), tangouri ravasitoare. Mr. TV si-o doreste, dar Vocea cere, la schimb, ochi pentru fiul ei (care, descoperim, pur si simplu, nu-i are; in schimb, in secret, are si el voce). Mai rau, Mr. TV si camarila lui vor acum sa fure si cuvintele populatiei abrutizate, pentru a le folosi ca materie prima (descoperim vizual!) pentru fabricarea, a ce altceva decit a instrumentului subjugarii: Alimentele TV!
Eroul (ingenuu reparator TV) salveaza, in ultima instanta, Vocea si pe fiul ei (purtator al unui costum de scafandru cu inscriptia CCCP), reparind vechea antena, regasita in virful unor munti de ziare vechi (peisaj-colaj à la Dali, trebuie sa ma credeti pe cuvint – cu adevarat memorabil), si reparindu-si cu ocazia asta si casnicia ce paruse de mult si irevocabil scoasa din uz. Mai mult, salveaza si orasul – redind nu numai cuvintele, dar si vocile robotilor ce se re-umanizeaza. Pitoresc, chiar emotionant pe ici-pe colo, dar unele idei... uitate parca in cuptor, dupa ce-a murit gazul… si condimentate cam pina la nesat, sa le-acopere fezandarea.

Farmec si pregnanta are tabloul manipularii creierelor prin televiziune –, dar tinarul regizor sud-american cam revolutionar aluneca (ce-i drept, cu haz) in vechiul sablon al industriasului – dictator de extrema dreapta. Acum ai putea s-o iei si ca autoparodie, dar atunci ce facem cu parabola manipularii. Mai ales ca la noi e atit de actuala – avem doar cite-un Mr. TV pe fiecare canal.
The Other Half (Cealalta jumatate) – al doilea film al tinarului regizor chinez Ying Liang mi-a amintit de Grain in Ear (Bob in ureche) – capodopera minimalista din 2005 a lui Zhang Lu. Filmul are o curatenie si un patos temperat care confirma revelatia produsa de Liang la debutul sau, tot din 2005, cu Taking Father Home (Aducindu-l pe tata acasa). Si acum, decorul e un boom-town din sud-estul Chinei contemporane. in prim plan, la propriu, e conditia femeii: intr-o defilare cvasi-documentara, femeile vin sa se plinga, ciné-vérité, in fata camerei de filmat amplasate pe birourile tinerilor parteneri ai unei proaspete firme de avocatura (toate structurile economice sint proaspete).

Femei maltratate, alungate (cu sau fara copil) sau tinute in sclavie, femei care uneori nici nu stiu de ce au venit la avocat, alteori stiu precis, se revolta – doar pentru a fi strivite fara gres de codul patriarhal al legilor locale. Conditie dramatica – e banal spus: „cealalta jumatate“ e un accesoriu, de folosinta precisa si limitata, in frenezia abrutizant-materialista a noului capitalism chinezesc. Capitalism inedit, greu sa-i spui „socialist“, ca doar n-are nimic de-a face cu Marx, controlat (prin tentaculele coruptiei si ale unui cult – ca nici ideologie nu-i mai poti spune – al puterii pure) de clasa dominanta, ce-si mai spune, mecanic, emfatic si lugubru, Partidul Comunist. Apare – exploziv, iarasi la propriu – distrugerea mediului: fabricile chimice deverseaza tone de agenti toxici in riuri si aer – in ritmul festivist al anunturilor radio-televizate de noi victorii politico-economice. Pe acest fundal, povestea lui Xiaofen (in interpretarea solida a lui Zeng Xiaofei) – secretara firmei de avocati, parasita de tata in copilarie, acum parasita si de iubitul fara capatii pe care-l intretinea (tinarul pleaca la Shanghai sa faca si el un „business“) e cu atit mai elocventa in simplitatea ei. Imaginea finala – fata, singura in mijlocul drumului desfundat din marginea orasului evacuat ca urmare a unei catastrofe chimice – e de referinta. Xiaofen, pierduta in miscarea browniana a tigrului noii economii globale, duce in spate o cruce invizibila, grea si anonima.
Un film de inceput, facut – miraculos – chiar in gura tigrului. E de analizat mai mult, din nou, prin prisma problematicii creativitatii sub dictatura, precum si a ideii de supapa: daca, „lasindu-l“ (cel putin ca marfa de export), autoritatile chineze nu cumva isi fac, de fapt, reclama pentru o pretinsa toleranta culturala, care s-o complementeze pe cea economica.