OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

The Scream of the Ants/Strigatul furnicilor pare o materie prima pentru un film pe care cunoscutul regizor iranian Mohsen Makhmalbaf („Kandahar“) ar urma abia de-acum sa-l asambleze. Un cuplu iranian fortuit (el – ateu, fost comunist, ea – fervent credincioasa, nu intr-o anume dogma) cauta intelepciunea caii de mijloc intr-o calatorie initiatica pe subcontinentul indian. Conversatiile sint cam pretentioase, caracterele – artificiale, schematice, puse parca sa recite nelinistile existentiale ce-i bintuie autorului noptile nedormite. Sint citeva secvente antologice: un om despre care se spune ca are puterea miraculoasa de a opri un tren cu privirea, chiar il opreste – ca sa aflam ca, in urma unei incercari de sinucidere dejucate de milostivul mecanic al locomotivei, devenise sclavul pelerinilor si al cersetorilor locali, ce-l fortau sa tot repete „minunea“, nu in ultimul rind pentru a-i tapa pe turistii ce erau astfel atrasi sa coboare din tren.

Incitante sint si imaginile ancestralelor ritualuri hinduse de pe malurile Gangelui, pe treptele palatelor coloniale napadite de ierburi si vaci, de o sacralitate indisolubil intretesuta cu saracia morbida din jur. „Omul perfect“ pe care cuplul il cauta le da un raspuns simpatic in logica sa elementara („daca crezi – Exista, daca nu – nu“). Insa chiar privit ca proiect, filmul nu poate sa nu deranjeze in destule locuri (scenele si problematicile de cuplu si procreatie sint cam fara sens – daca nu, pe alocuri, chiar penibile).
Si totusi… Ramine desertul (si putem foarte bine sa ne imaginam ca furnicile sintem noi insine), ramine echivocul cautarii – metodic invaluita de-o viziune cvasidocumentara a contrastelor si a spiritualitatii Indiei – astfel incit spectatorul e liber sa faca ce vrea din ea. Ramine si curajul cu care sint sfidate tabuurile musulmane in tara ayatolahilor. Aceeasi discutie ca despre The Other Half ramine deschisa – dictatura clericilor iranieni si a comunistilor chinezi fiind pina la urma tot pe-acolo. Cert este ca, paradoxal sau nu, aceste doua dictaturi au dat, in ultimii ani, doua dintre cele mai vibrante scoli de cinema contemporane.

Exista un filon – sanatos si necesar – in filmul occidental recent, care examineaza dezumanizarea culturii corporatiste a „vinzarilor“ si a „eficientei“. Literatura o facuse mai de mult (va amintiti Traieste-ti clipa a lui Bellow si, inainte, Kafka precursorul, in Metamorfoza). Filonul de care vorbesc nu datoreaza nimic stridentei miscari globale antiglobaliste si anticorporatiste, ci e asezat, de factura mai degraba psihologizanta decit ideologica. Doua exemple de la CIFF-ul de anul acesta sint semnificative.
Unul este Yella, al inca tinarului, dar deja consacratului regizor german Christian Petzhold. Eroina omonima, din zona fostei RDG, isi gaseste un job cu „guler alb“ in fostul spatiu vest-german. La plecarea de la casa tatalui ei, accepta (nesigur) invitatia fostului sot, Ben, aparut cam din senin, s-o conduca la gara. Pe drum, Ben i se plinge de dificultatile de a iesi din faliment (intelegem ca fusesera parteneri intr-o mica afacere contabila) si-i reproseaza ca l-a parasit tocmai pentru ca au intrat financiar la apa. E clar ca inca o mai iubeste; devine insistent, curind agresiv. Evolutia e rapida, insa bine dozata, credibila, terifianta. Ben conduce din ce in ce mai dezlantuit, pina la fatalul plonjon suicidal de pe pod. Masina se scufunda rapid cu amindoi in apa. Neobisnuit inceput – cu deznodamintul.

Iata insa ca Yella iese – neverosimil – la mal, abia rasuflind. De-aici filmul ia o turnura si mai stranie, desi vag plauzibila. Yella isi pierde jobul in prima zi (seful care-o angajase e concediat). La hotel (unde spatiul de business si peisajul manichiurat sint o prelungire frigida a sediilor corporatiste din periferii anonime), apare un tinar afacerist – agent specializat pe investitii riscante in up-start-uri falimentare. O invita pe Yella sa-l asiste la un deal. Discutiile se axeaza pe procente de participare, viabilitate, solvabilitate. E un joc de poker cu 6 zerouri, in care singura calitate necesara e talentul de-a minti elegant pentru a vinde procentul de 40% in dauna preopinentilor. Care, la rindul lor, folosesc aceleasi trucuri de inselare (au citit doar aceleasi carti de John Grisham). Yella se prinde in joc cu brio, cu un talent neasteptat, iar afacerile merg una dupa alta. Idila infloreste, previzibil, sanatos ancorata in cultura vinzarii, pe care protagonistii o respira cu o pasiune aproape inocenta.

Se si mint si se suspecteaza reciproc, dar pentru ca stiu sa minta la fel si iubesc aceleasi procente (masura succesului), se si iubesc reciproc (cam 45%). Sa ne intelegem: pina acum, malgré tout, Petzhold, exploatind inteligent si pervers forta unor reflexe de care Hollywood-ul, cu retetele sale, nu e strain, ne facuse cuplul pe undeva simpatic. Lucrurile insa se precipita. Yella ridica, pe cont propriu, miza uneia dintre afaceri: proprietarul trebuie sa renunte la propria casa, altfel frauda patentului sau va fi divulgata partii americane, iar omul va infunda puscaria. Victima se sinucide. Amindoi realizeaza ca Yella a ucis, practic, un om. Cuplul intra in vrie. Dar se intimpla ceva ciudat… Sintem din nou pe pod, in masina lui Ben. Aceeasi izbucnire a fostului sot, acelasi viraj la stinga, acelasi plonjon. E exact plonjonul de la inceput. Numai ca, de data asta, cadavrele le sint scoase din apa de scafandrii politiei.
Nu e clar ce s-a intimplat (o fi fost visul ei din clipa inecarii – ca-n Pincher Martin al lui Golding), dar n-are importanta. Intorsatura reuseste sa dea jocului cu procente la care asistasem un frison in plus, destul de metafizic.