OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O lume stranie surprinde, voyeuristic, regizorul francez Nicolas Klotz in La question humaine/Problema umana (americanii au schimbat, abuziv, titlul, in Heartbeat Detector). Simon – magistral jucat de Mathieu Amalric – e un boss la resurse umane, bine vazut in subsidiara pariziana a unui urias conglomerat chimic german. Cultul amploaiatului-atlet, al amploaiatului-nou: sanatos la minte si la trup, mindru, tinar, agresiv, interesat de promovarea rapida, costum bleumarin stas, merge cu gasca la raves unde bea in nestirenestire, e pedant, punctual, depersonalizat si nesimtit pina la uitare.

Il vedem repetat in zeci de copii, din veceuri (urinari sincronizate) pina in sala de sedinta a board-ului. Simon stie sa-l descopere cu fler inca de la angajare si il cultiva in mediul de lucru. Oamenii sint „unitati“, corporatia „relocheaza“ sau „termina“ eficient mii de amploaiati anonimi. Recent, el insusi, Simon, a pus cu brio pe liber 1.200 de unitati – selectate dintre cele care „nu corespundeau“. Alcoolismul e un pretext – e vorba de „inferiori“, „sub-performanti“, „cu probleme psihice“ etc., de cei care capoteaza, trec prin crize sau doar momente de slabiciune sau care sint, pur si simplu, diferiti, nu se conformeaza „culturii“ corporatiei (ironia „chestiunii umane“). E chiar cazul sefului local, Just, pe care Simon e pus sa-l diagnosticheze ca „inapt“, astfel incit verosul adjunct sa-i ia locul. Aici naratiunea devine cam artificiala: apar trei personaje de la virful corporatiei, care aveau legaturi cu nazismul.

Simon descopera secretele lor (si ale parintilor lor) ingropate in urma cu aproape 70 de ani. Unul dintre tati a fost paznic de lagar. Altul a ramas simpatizant neonazist. Un alt tata – inginer talentat – inventase un camion de gazare rapida, din mers, dotat cu un senzor pentru bataile inimii (heartbeat detector) pentru evacuarea eficienta a „incarcaturii“ dupa ce toate „unitatile“ fusesera „dezactivate“. Simon e socat. Urmeaza transformarea lui din robot bine uns al corporatiei si al vietii abrutizate de euro-yuppie in cercetator siderat al dezumanizarii naziste... Da, cam ostentativ, ba chiar tras de par, cel putin la prima vedere.

Tehilim, ultimul film al lui Nadjari
Si totusi... Aici se petrece ceva. Paralela evidenta devine palpabila, apoi ametitoare, sinistra. Surprinzator, nu e fortata. Viata standardizata, in care oamenii sint unitati, unii – care corespund, altii – „inferiori“, „cu probleme psihice“ etc., cultul amploaiatului nou, al omului nou... Eficienta disponibilizarii celor 1.200 de unitati, eficienta camionului de „dezactivat unitati“… Artificialul devine conventie asumata. Socul lui Simon cind realizeaza ca ceea ce a facut el insusi seamana teribil (mutatis mutandis) cu masinaria nazista. Just innebuneste sub ochii nostri cind isi da seama, la rindul sau, de acelasi lucru. Ca-i credibila toata mizanscena sau nu – n-are mare importanta; ceea ce intelegem noi, spectatorii, e cutremurator. Putea sa fi fost si doar un cosmar al lui Simon, ca urmare, sa zicem, a citirii unei carti despre Holocaust sau a vizitarii Yad-Vashem-ului. Dintr-o replica fugitiva ar putea rezulta ca omul e evreu (dar nu e clar). Poate fi si o identitate asumata din solidaritate. O fi descoperit ca el insusi, intr-o alta generatie, nu prea indepartata, ar fi putut fi de cealalta parte a „chestiunii umane“, printre cei selectati pentru „disponibilizare“. Cu camionul.

N-a trecut decit o generatie de la rezolvarea, de catre inginerii atit de ingeniosi, a problemei inimilor care mai bateau in camioanele de gazare. Era vorba de parintii acestor eleganti si melomani sefi de multinationala, in inima noii Europe unite, tolerante, care, la rindul lor, au facut o alta masinarie cu ajutorul careia sa se „debaraseze“ eficient de amploaiatii „cu probleme“. Pasaje intregi din scrisorile pe care le citeste Simon, datate ’42, puteau fi scrise si ieri.
Meanwhile/Intre timp al argentinianului Diego Lerman e o „felie de viata“ contemporana a Buenos Aires-ului, destul de cinstita, bine montata. Mai multe familii, cu destine vag intrepatrunse, luate parca la-ntimplare (formula e insa cam prea uzitata in ultima vreme). Aminteste de Amores Perros, insa e mai cuminte.

Titlul ultimului film al lui Nadjari (tinarul regizor franco-israelian cu o faima deja bine stabilita in circuitul festivalurilor), Tehilim, inseamna, in ebraica, „psalmi“ (atribuiti regelui David). Si intr-adevar, psalmii sint eroul filmului. O familie oarecare din Ierusalim, cu doi baieti, religioasa, dar nu hasidica – surprinsa cu empatie, trece prin socul disparitiei inexplicabile a tatalui, dupa un accident de masina. Nerezolvata pina la sfirsit, intimplarea ramine un mister, cam cautat, as zice (si anume prin Aventura lui Antonioni). Dar nu asta-i tema reala, ci, cum spuneam, psalmii – mai precis, cit ii ajuta recitarea lor pe baieti, ca sa depaseasca durerea pierderii. E vorba de fapt de o subtila examinare a rolului practicii religioase – cu o infruntare bine antamata intre bunicul habotnic si mama copiilor, mult mai libera in gindire (nu seculara, totusi). Autorul nu adopta o pozitie clara, desi nici rugaciunile nesfirsite, nici pomenile (al caror sens, dezbatut pina in pinzele albe de bunic si de unchi, e interpretat complet diferit, mult mai „democratic“, de copii) nu-l aduc, evident, pe tata inapoi. Ce ramine, imperativul moral? Efectul psihologic, senzatia de a face ceva, cautarea unui inteles, chiar acolo unde nu e? (Cautare care bunicului ii da o vadita liniste.) In fine, mi s-a parut un efort solid, in esenta antidogmatic, desi presupun ca unii credinciosi practicanti ar putea extrage concluzia contrara. (Ceea ce pentru film in sine ar fi, intr-un sens, laudabil…)

Une vieille maitresse/O veche amanta (tradus la CIFF ca The Last Mistress – ce le-o fi placind americanilor sa strice titlurile?) de Catherine Breillat (faimoasa si controversata autoare a unei epopei moderne de sexualitate feminina) are o precizie a observatiei manierelor si a slabiciunilor omenesti demne de un Chabrol sau Rivette. Ecranizare a unui roman de Barbey d’Aurevilly, actiunea filmului se petrece in epoca lui Choderlos de Laclos, dupa cum ne anunta si preambulul. Filmul este povestea unei iubiri imposibile dintre un Don Juan inimos si-o curtezana pasionala (La Vellini, interpretata de Asia Argento). Dincolo de dependenta sexuala reciproca (evident incurabila), e vorba de istoria unei prietenii de-o anumita noblete.