OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La leon – filmul de debut al argentinianului Santiago Otheguy – ar fi putut fi o bijuterie: travelling-ul in alb-negru de-o poezie nesfirsita pe riul Parana si jungla inconjuratoare, un sat de indigeni argentinieni la granita de nord, ducindu-si traiul modest, dar onorabil; apar paraguayeni refugiati din cauza unei saracii mai crunte, concurenta pentru joburi, sovinism local, inceputul distrugerii padurii din jur – simbol nu numai al unei probleme globale, dar si al demolarii unei ordini milenare. Tensiunea e densa, palpabila ca si ceata de pe mlastini, creste bine gradat, inexorabil, pina la tragedia finala. Totul bine filmat si jucat pina apare drama homosexuala, plantata fara legatura cu restul si stridenta, putind eventual constitui subiectul altui film. Asa, lasa, din pacate, senzatia unei demonstratii fortate, cu subiecte disjuncte. (Filmul a luat o Mentiune speciala la Berlin.)
You, the Living, al suedezului Roy Andersson, cu doze de suprarealism si umor, e o noua variatiune pe tema destinelor aleator intretesute pe o pinza citadina contemporana, bine construit si simpatic, dar fara sa-mi lase senzatia de adincime. Poate n-am fost eu pe lungimea de unda necesara; juriul – gasind, evident, mai mult in el – i-a dat Premiul „Silver Hugo“ pentru regie (un fel de locul 2 la CIFF).

4, 3, 2… – intr-adevar, o capodopera
A venit rindul lui 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, despre care n-am sa spun decit ca mi s-a parut, intr-adevar, o capodopera. Un detaliu local ce mi-a desteptat, cum sa-i zic, o mindrie despre care de mult nu prea mai stiam cu ce se maninca: a fost asa o cerere la bilete (primul spectacol epuizat) incit prezentatorul filmului, pe linga osanalele de rigoare pentru autor, a gasit de cuviinta, in stilul feel-good american, sa ne felicite... pe noi, cei din sala, pentru a fi „norocosii care-au prins un loc la filmul romanesc“.

Tocmai imi faceam probleme ca mi-au placut prea multe filme (a fost intr-adevar, una dintre cele mai bune editii), cind jocul sansei si-al programatorilor festivalului mi-a dat un ragaz… sa-i spun, odihnitor. Nu voi intelege niciodata cum a putut La France – pretentiosul film de debut al unui Serge Bozon – sa ia Premiul „Jean Vigo“ pe 2007. Obsedat de vechi probleme identitare si eurocentrice franceze, filmul aduce intr-adevar ceva nou: ego-ul galic e periat, de data asta, (ingenios, nu?) printr-o exorcizanta si pretins-subtila autodefaimare; sau, in fine, printr-un contrast destinat sa epateze. Un pluton de dezertori francezi cu voci putin efeminate haladuiesc, oprindu-se din cind in cind pentru cite-un sofisticat numar muzical (pe-un text pe cit de repetitiv, pe-atit de penibil), pe pasunile divinului hexagon, cautind iesirea catre Belgia. Curajoasa Camille (La France?), deghizata in baiat, li se alatura, in speranta ca trubadurii cu puscoace o vor ajuta sa-si regaseasca sotul ce parea sa fi fost ranit, undeva, in nord pe dreapta... Pe drum, conversatiile afectate despre Atlantida depasesc sfera inteligibilului, asa ca… trec la deznodamint: sotul apare – frumos, ranit si eroic, o iubeste cu stiinta si luare-aminte pe Camille, redevenita femeie, si amindoi (La France?) privesc cu un dispret elevat caravana vesela (acum cam trista) ce-si continua jalnicul cadril catre scara de incendiu. Sintem anuntati ceremonios ca „nimeni n-a mai auzit de ei de-atunci“. Asa le trebuie. La France, voyez-vous, mes chers, était ailleurs. In fine, ce mi-o fi casunat asa pe el? OK, are noutate, ar putea fi receptat si in registrul absurdist/formalist/s’en-fiche-ist… dar… regele ramine, totusi, cam gol. (Si cu par pe frunte, vorba lui Gellu Naum.)

Nereusite
Jellyfish/Meduze al israeliencei Shira Geffen e un nou episod din seria povestilor citadine aparent disjuncte, intrepatrunse insa prin lanturile nevazute ale hazardului vietii (sau ale logicii imanente a scenariului…). Moda care devine, din pacate, obositoare (vezi, mai sus, Meanwhile si You, the Living – numai la CIFF-ul de anul asta). Dificultati diurne in Israelul contemporan (apa picura din tavanul apartamentului eroinei, proprietarul face pe niznaiu’, apa ajunge pina la genunchi), ceva ironie (o punere in scena, de catre un regizor arab, a lui Hamlet – experimentala pina la extraterestru!), ceva poezie, uneori nimerita (o fetita apare din mare, cu-n colac la briu, la care nu renunta nici cu politia – la propriu…), alteori pretentioasa (o „scriitoare“ se sinucide intr-un hotel, conferindu-i, cam ridicol, darul poetic miresei ingenue cu care-a facut schimb de camere), ceva elemente simbolic-suprarealiste (cam citite:

micuta cu colacul e, de fapt, „un trup al copilariei, din trecut“, vorba lui Nichita, al eroinei), totul insa fara o miza care sa le faca, dupa umila mea parere, indeajuns de relevante. Si aici ma mir de succesul de critica avut de aceasta Meduza, si inca la Cannes.
Trade Routes/Rute comerciale, de un american tinar (Jim Loftus), a fost facut in Bulgaria de tranzitie: alegeri, demagogie, extrema dreapta in crestere („evreii si turcii ne-au dus tara de ripa!“), fosti securisti ajunsi magnati si mafioti – va suna cunoscut de undeva? In plus, implicarea CIA si a unui fost consultant de la Departamentul de Stat (sau de pe la vreun partid american). Filmul e inchegat si bine jucat, credibil in mare parte. Laudabil pentru un american sa desluseasca cit de cit itele tranzitiei balcano-securiste catre democratie (exista o explicatie: Loftus insusi a fost consultant electoral in tara vecina si-atit de-asemanatoare…). INSA, doua mari pacate are filmul asta, atit de mari, ca mi l-au facut, pina la urma, nedigerabil:

1. autorul, un vizibil (si previzibil) progresist american de coloratura conspirationista à la Chomsky (Patapievici l-ar face „comunist“ fara sa stea mult pe ginduri; dar despre asta, cu alta ocazie), face un portret caricatural sefului postului CIA de la Sofia (grandoman, incompetent), care efectiv n-avea ce cauta aici. Chiar daca or exista astfel de specimene in raufamata agentie (care, de altfel, mi-e si mie, cu prisosinta, antipatica), chiar nu cred ca-s ei cei care distrug guvernele democratice est-europene. Asta-i, dupa cum se stie, specialitatea lor proprie. Adica, partea cu CIA-ul era din alt film;
2. apare – ca personaj central – un fost securist „patriot“ autentic, care isi toarna nepotul, la care altfel tinea sincer, si care intimplator era si purtatorul de cuvint, bine intentionat, al guvernului. Il toarna „pentru binele tarii“ (ca nepotul lucra cu CIA), si nu ca sa-si spele propriul dosar. Asta era si el din alt film, unul cu cei trei muschetari, in care patriotul nostru ar fi facut echipa buna cu Harap Alb si Darth Vader. Oricum – dupa cum vedeti, filmul, discutabil, e cel putin incitant.