OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Uite că am avut din nou curajul să ne ducem la Veneţia, la cea de a 66-a ediţie, încurajaţi de declaraţiile directorului Mostrei, Marco Muller, care promisese filme bune, ale unor cineaşti care, în ciuda crizei economice mondiale, continuă să se lupte pentru a crea opere nemuritoare, cu demnitate artistică şi etică. Iar noi ne încăpăţînăm să credem că cinematografia contemporană este (încă) plină de idei şi de forţă, că ne mai poate uimi şi distra, refăcînd ceea ce a fost deja făcut în trecut, cu speranţa ca rezultatul să nu fie identic, pentru că, în definitiv, cinematograful rămîne neschimbat. Aceasta pentru că poţi vedea în aceeaşi zi un film de Jacques Rivette, unul de Mario Monicelli, unul de Todd Solondz şi unul de Johnnie To, fără a pierde senzaţia netă că această călătorie te poartă către înţelegerea esenţei Stilului, a Timpului şi a Spaţiului. Pentru că noi toţi credem că cinematograful poate fi Artă, inspirîndu-se din toate artele, şi că filmele înseamnă inventivitate şi liberta-te, oferindu-ne plăcere şi emoţie, integritate şi tensiune, adică energia necesară pentru a alimenta o reflecţie critică asupra societăţii, pentru a ne putea orienta printre imaginile prezentului.

În cele patru secţiuni oficiale de la Veneţia 66 („În competiţie“, „În afara competiţiei“, „Orizzonti“ şi „Controcampo italiano“), au fost prezentate 75 de lungmetraje din 32 de ţări, dintre care 71 în premieră mondială şi 4 în premieră internaţională. Au fost selecţionate din 4.000 de filme vizionate, din 74 de ţări.

Lei şi Leoaice

Un alt film politic, Women Without Men, al debutantei iraniene Shirin Neshat, a cîştigat Leul de Argint pentru Cea mai bună regie. Patru femei fără bărbaţi, femei într-o societate a bărbaţilor-patroni, la Teheran, în 1953, în vara loviturii de stat organizate de americani împotriva premierului ales Mossadegh, cînd Şahul a revenit la putere. Un moment fundamental al istoriei iraniene, a spus regizoarea, cunoscută artistă vizuală, cînd speranţele naţiunii au fost sufocate de o putere străină, printr-un violent puci, care a determinat Revoluţia Islamică din 1979. Un film despre o societate complexă, nu lipsit de interes, care este şi o metaforă a Revoluţiei Verde din Iranul contemporan, dar care nu merita premiul pentru Cea mai bună regie. După ceremonia de premiere, israelianul Maoz şi iraniana Neshat şi-au dat mîna, comentînd: „Vrem pacea, refuzăm războiul, vorbim aceeaşi limbă, aceea a sentimentelor“, punînd deci pecetea asupra acestor două premii mai mult politice decît artistice.

Singurul premiu cu adevărat meritat a fost Cupa Volpi pentru Cel mai bun actor, care i s-a cuvenit englezului Colin Firth, uluitor în rolul unui profesor homosexual, în splendidul A Single Man, film de debut al americanului Tom Ford (acelaşi Tom Ford care desena rochii de vis pentru Gucci). Dacă nu ar fi fost preferat Colin, ar fi izbucnit revoluţia criticilor la Lido, eşuată anul trecut, cînd i s-a furat Cupa lui Mickey Rourke.

Premiul (la Veneţia se numeşte Osella) pentru Cel mai bun scenariu (prea puţin!) a fost retras cu mîini tremurătoare de un super emoţionat Todd Solondz, pentru cinicul şi controversatul Life During Wartime, care reia (cu actori diferiţi) temele scandaloase de acum zece ani, din Happiness: droguri, alcool, pedofilie, depresie&obsesii într-un film crud şi inteligent, care transformă disperarea în comedie neagră, care ne face să rînjim în faţa oglinzii în care nu vrem să ne uităm, ca să nu vedem cît de inadecvaţi sîntem. Solondz nu ţine neapărat să-i facă fericiţi pe spectatori, şi cu obişnuitul lui „optimism“ a declarat: „Răul şi Nefericirea se ascund în noi, viaţa e insuportabilă, iar cinematografia nu poate evita să demonizeze această realitate“. Dialogurile sînt cuvinte deviate, care taie în carne vie şi împiedică orice formă de consolare; nu se poate uita, nu se poate ierta, iar noi pe Todd Solondz, regizor indisciplinat, îl iubim patetic, pentru că înţelegem umanitatea lui senin disperată.

Premiul Osella pentru Cea mai bună contribuţie tehnică (scenografie) i-a revenit somptuosului Mr. Nobody de Jaco Van Dormael, protagonişti Jared Leto, Diane Kruger şi Sarah Polley, o adevărată bătaie de joc pentru o operă originală, complexă şi matură.

„Zilele Autorilor“ („Venice Days“) este una dintre secţiunile paralele, independente ale Festivalului de la Veneţia, creată în 2004 după modelul „Quinzaine des Réalisateurs“, de la Cannes. Anul acesta, la Lido, a avut loc cea de a 6-a ediţie, în perioada 3-12 septembrie. Au fost prezentate 15 filme în premieră mondială, printre care 4 opere prime, din SUA, Spania, Germania, Serbia, Franţa, Olanda, Italia, Algeria şi Suedia.

Ne-au plăcut The Ape al suedezului Jesper Ganslandt, în perfect stil „fraţii Dardenne“, Barking Water al americanului (Native American!) Sterlin Harjo, un road movie plin de nostalgie pentru orgoliul pierdut al indienilor din America, Celda 211 al spaniolului Daniel Monzon, un „Prison Movie“ care are toate calităţile unui film de autor, Desert Flower de Sherry Horman, despre extraordinara viaţă a lui Waris Dirie, top model şi ambasadoare a ONU pentru drepturile femeilor, născută în deşertul din Somalia.

Am adorat documentarul italienilor Mario Canale şi Annarosa Morri, Vittorio D., despre viaţa şi opera lui Vittorio De Sica, la 70 de ani după primul lui film şi la 35 de ani de la moarte. Umanitatea, dar şi intransigenţa profesională a marelui regizor reies din amintirile fiilor săi şi dintr-o serie de interviuri suculente cu Woody Allen, Clint Eastwood, John Landis, Ken Loach şi Mario Monicelli. Premiul secţiunii „Venice Days“, Label Europa Cinema, i s-a cuvenit, pe bună dreptate, insolentului film olandez The Last Days of Emma Blank de Alex van Warmerdam, care cuprinde scene suprarealiste de luptă de clasă pe malul Mării Nordului, un nou gen de comedie sfîşietoare fără scrupule, a unui autor cunoscut în Olanda, care continuă să caute un nou limbaj al criticii sociale; tiranica Emma îşi aşteaptă moartea şi, pentru a nu se plictisi, îşi exasperează servitorii, împingîndu-i la o paradoxală revoltă. Teatru al absurdului şi al cruzimii, o bătălie fără reguli în care nu există învingători.

A fost o ediţie cu filme mai bune decît anul trecut, dar cu puţine capodopere, şi cu obişnuitele defecte structurale (a se citi „organizare harababura“).

Ne-am desfătat ochii cu cîteva dintre vedetele care au păşit pe red carpet (George Clooney, Ewan McGregor, Eva Mendes, Ethan Hawke, Wesley Snipes, Viggo Mortensen, Julianne Moore, Tilda Swinton, Richard Gere, Matt Damon, Jared Leto, Diane Kruger, Sarah Polley, Fatih Akin, Moritz Bleibtreu, Romain Duris, Michael Shannon), am comentat îmbătrînirea altora (Sylvester Stallone, care a ajuns să semene cu Mickey Rourke în The Wrestler, Abel Ferrara, Omar Sharif, Nicolas Cage, Giorgio Armani, Ennio Morricone, Jaco Van Dormael, George Lucas, Oliver Stone), am criticat cu sobrietate aspectul fizic şi ideologia lui Michael Moore şi Hugo Chavez, preşedintele venezuelean, care a prezentat documentarul lui Oliver Stone, South of the Border. Ne-am distrat jenaţi la conferinţa de presă a lui Clooney, cînd un jurnalist italian s-a dezbrăcat în chiloţi şi a început să urle: „George, choose me, marry me!“, am admirat sîngele rece al lui Wesley Snipes, cînd a semnat un autograf pe o fotografie în care nu era el.

Am încercat fără succes să-i convingem pe toţi să se ducă să vadă Café Noir, ne-am chinuit pe scaunele de la noua sală Perla 2, opera aberantă a unui arhitect sadic şi „cineurîtor“, probabil de pe vremea Inchiziţiei; singura sală de cinema din lume fără toalete! Dacă nu mai poţi, trebuie să te duci la Casinò, o plimbare dus-întors de 10 minute... Ne-am hlizit fără jenă la Viggo Mortensen din vaporaş, cînd ne-am încrucişat în Lagună cu barca lui, am rîs deşănţat la filmul lui Grant Heslov, The Men Who Stare at Goats, pe care l-am (re)botezat The Silence of the Goats, am încercat să intrăm la Videocracy, documentar al suedezului Erik Gandini despre Italia berlusconiană, dar nu am reuşit (coada de la Lido ajungea, practic, la Veneţia, cu oameni care mergeau pe apă). Am încercat în zadar să recuperăm filmul care a cîştigat secţiunea „Orizzonti“ şi Premiul Opera Prima, Engkwentro de Pepe Diokno, un filipinez de 22 de ani, ne-am înverşunat cînd am aflat că Werner Herzog are două (2!) filme în concurs. Şi ne-am simţit bine la cele două petreceri organizate în cinstea singurului film românesc de la Veneţia 66 (în secţiunea „Orizzonti“), Francesca, un foarte bun debut al lui Bobby Păunescu, şi care nu a trecut neobservat la Lido, stîrnind dezbateri politice şi admiraţie pentru frumuseţea şi talentul Monicăi Bîrlădeanu.

În concluzie, nepăsători în faţa adevărului ineluctabil că, vara, la Veneţia, canalele (cam) put, am petrecut unsprezece zile încîntătoare, uitîndu-ne la un cearceaf alb pe care se mişcau umbre. O fi pasiune sau nebunie?