OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iata ca in acordurile grav-solemne ale Carminei Burana a lui Carl Orff, devenita chiar o lucrare de mare succes si audienta la public, s-a incheiat Festivalul si Concursul International „George Enescu“ din 2007, editia a XVIII-a. Gong final, fara punct, ci doar cu puncte puncte si puncte de suspensie. Impresiile abia acum incep sa se coaguleze, sa se aseze, sa se decanteze, sa se limpezeasca, sa se clarifice, sa se ordoneze, dar nu am vrea sa analizam cu minutie acest Festival cu acribia cu care un distins eseist si poet de prima mina precum Ion Caraion analiza lirica plina de muzicalitate a lui George Bacovia. Chiar asa, intr-un fel contemporani, Enescu si Bacovia au trait in lumi paralele. Nu reiese de nicaieri ca s-ar fi cunoscut, nu avem stiinta de vreun contact intre cei doi. Si totusi, ce asocieri elegante se pot face intre elegiacul sound enescian si rafinamentele torsionate ale versului bacovian! Peisajul moldav si lamento-ul carpatic, lirica parnasiana si melosul impresionist francez sa fi contribuit pe ocolitoare trasee intelectuale si sufletesti la extraordinarele pagini ale celor doi? Despre Festivalul Enescu vrem sa glosam citeva impresii din ultima saptamina, mai mult sau mai putin finale.

Multe lucruri bune si de toata lauda. Strict muzical vorbind. Dupa recitalul lui Murray Perahia, a fost greu de inghitit si digerat Concertul nr.1 pentru pian si orchestra in mi bemol major, op.124 de Franz Liszt, cu cam prea zburdalnica Polina Lescheko. Mult, mult mai bine si inchegat Cristian Mandeal cu Russian National Orchestra, in Bizet-Scedrin si mai ales in pitorestile si expresivele pagini orchestrale din Tablouri dintr-o expozitie ale lui Mussorgski, in varianta bine cunoscut reorchestrata maiastru de Maurice Ravel. Mandeal are deja clasa de mare dirijor si doar faptul ca a ramas in tara l-a privat de o mare cariera internationala de o si mai generoasa recunoastere internationala. Asta e, o frumoasa lectie de mare muzica, o frumoasa lectie de cum muzica ne poate ferici. Chiar si pentru o ora doar. Concertele de la miezul noptii vom incerca sa le comentam separat, de foarte buna calitate fiind toate formatiile programate intr-un ciclu coerent si inchegat.

Dar plasat extrem de nefericit pentru cei care au urmarit si celelalte manifestari de peste zi. Oricit de bun ar fi un tort Diplomat sau Mareshal, cu greu mai poate fi degustat dupa o masa ultracopioasa, fara riscul unei nedorite indigestii. Acel „nu se mai da inghitit“ sau „nu mai merge nimic dupa toate astea“ devin, din momente de etica culinara, secvente de pura estetica muzicala. Excelentele concerte de noapte au venit pe un fond de oboseala si saturatie care le faceau greu accesibile: pur si simplu, nu mai era loc si pentru ele. Pacat, pacat, au fost lucruri minunate, formatii excelente si solisti de prima mina, mai ales buni profesionisti, fara sa fie si niste gratioase baletiste ale notorietatii succesului mondial. Genul de mari artisti care se pot bucura de toata pretuirea noastra pentru devotamentul si daruirea acordate muzicii. Si atit.
Cerem iertare pentru aceste observatii colaterale, pe care le-am gasit si la dl Neagu Djuvara, dl Sever Voinescu sau dl Cosma, dincolo de gusturile si preferintele unuia sau ale altuia. Sa continuam derularea desfasuratorului ultimei saptamini. Nu putem prinde si surprinde multitudinea de evenimente – de exemplu, spectacolul Companiei de Balet Béjart ar trebui comentat separat, ca si spectacolul cu Tosca lui Puccini si lucrarea lui Anatol Vieru Ultimele zile, ultimele ore, ramasa in stadiu hibrid de reprezentare, dar vom incerca sa punctam, rapid si superficial, ce ne-a tusat cel mare tare in aceste zile ultime de festival.

Pe locul intii in preferintele noastre ar fi celebrul trio Beaux Arts. Care ne-a dat gata ascultat pe viu, dupa ce-l stiam de atitia ani de pe discuri si CD-uri. O singura data ii mai vazusem pe legendarii membri ai trioului, acum vreo 15 ani, din intimplare, intr-un recital la Paris. Cu trei piese de Beethoven, faimosul trio Geistertrio (al „Fantomelor“), cu o mica lucrare inedita de Enescu, descoperita de neobositul promotor al maestrului, violonistul Sherban Lupu, si cu o alta pagina celebra precum Trioul in Mi bemol Major, op. 100, D 929 al lui Franz Schubert, seara de la Ateneul Roman a fost un triumf. Bis cu Sostakovici si Dvorak – pianistul Menahem Presller, la cei 80 de ani ai sai, a fost inepuizabil si plin de farmec, tact, si, nu in ultimul rind, forta, coordonind trioul ca un adevarat... sef de orchestra – astfel ca am avut parte, realmente, de o mare Sarbatoare a Muzicii. in astfel de momente se fac uitate si fosnelile de revista din sala, si tiriitul telefoanelor mobile de care se vede ca nu putem scapa, si atitea alte mici-mari nimicuri, carora, in clipe mai putin ferice, le dam mai multa importanta decit s-ar cuveni.

A mai fost si violonistul Joshua Bell, care l-a inlocuit cu brio pe Maxim Vengerov in Concertul pentru vioara de Ceaikovski, foarte mobil, elastic si sensibil deopotriva, cu deja o alta vibratie launtrica decit cei din generatia lui Oistrah, Issac Stern sau Szering, spectaculos, nimic de zis, ca si pianistul Evgheni Kissin, care a concertat in Imperialul lui Beethoven, sub bagheta fermecata a lui Sir Colin Davis. Aceeasi buna tehnica, aceeasi eleganta exterioara si, totusi, parca lipsea ceva din profunzimea cu care ne-au obisnuit clasicii de ieri. De la Kempff la Fischer, de la Richter la Rubinstein. Ce se intimpla? Nu stim.
Ultrafaimoasele formatii simfonice, precum cele din Londra si München – cu un Ion Marin deja consacrat –, au fost de nota zece. Nu comentarii, ci elogii. Fara fisura totul. Au intrat si s-au fixat iar in memoria noastra afectiva. Sonora. Exactitate, coordonare perfecta intre cordari si suflatori, detalii ale unei masinarii artistice de mare clasa. Orice ar interpreta iese bine, ce s-ar putea dori mai mult?

Nu am apucat sa spunem mai nimic despre nefericitele dimineti dedicate exclusiv marii muzici enesciene. Foarte buni interpreti si minunate programe de muzica enesciana au fost expediate in niste matinee la Sala Mica a Palatului, unde publicul a ajuns greu si intr-un numar infim. Nu a folosit nimanui. S-a optat pentru sali pline si succes de public. Enescu aduce rigoare si mai putina spumosenie. Cu toate ca in concertele lui americane facea sali pline cu lucrarile sale. Este adevarat, simfonice. Vom reveni asupra acestor aspecte mai putin fericite. Sa ne multumim insa cu ce si cum a fost, stiind bine ce greu este sa pui pe picioare o intreprindere de asemenea amploare si anvergura. Si sa mai si multumesti pe toata lumea. Sa nu-i miniem nici pe Dumnezeu, nici MCC-ul.