Desfăşurat între 29 mai şi 8
iunie, FITS a avut anul acesta drept generic Energiile – energia de
a ţine în mînă, într-un oraş de provincie
românească, 141 de evenimente unice, energia de a „inventa“
38 de spaţii de spectacol, lectură, expoziţii, conferinţe,
ateliere şi lansări şi cea de a organiza un festival, avînd
în spate presiunea de succes a Capitalei Culturale Europene din
2007. Conform evaluărilor parţiale ale organizatorilor, 5.000 de
bilete s-au vîndut, lor adăugîndu-li-se publicul
manifestărilor gratuite. Chiar şi numai dacă s-ar putea transforma
cantitatea în calitate, Sibiul de anul acesta a fost un
succes...
Premieră. Naţională sau absolută.
Iată cuvinte care apar cu o constantă
frecvenţă în discursul festivalier. Premiere absolute au fost
Astăzi nu se fumează (un colaj de texte din poezia lui Iustin Panţa
şi Mircea Ivănescu), în regia lui Gavriil Pinte, şi Lulu de
Franz Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete. Pentru prima
dată publicul românesc a putut vedea teatru kabuki şi un
spectacol al lui Eugenio Barba. Iar această aplecare discursivă
către marcarea excepţionalului cuantificabil – premierele, pe de
o parte, cantitatea de evenimente şi numărul veşnic crescînd
al ţărilor reprezentate, pe de altă parte – e o constantă la
Sibiu, de la an la an tot mai explicit. Asta, pentru că faptul ţine
de însăşi identitatea festivalului.
Orice manifestare de o asemenea
amploare are o nevoie existenţială de identitate recognoscibilă.
În România, problema se „rezolvă“ relativ uşor,
pornind de la faptul că majoritatea festivalurilor de teatru sînt
tematice: de comedie, de dramaturgie românească, de
dramaturgie contemporană; cum producţiile anuale care se încadrează
într-una sau alta dintre categorii (uneori, în mai multe)
şi care îndeplinesc anumite standarde artistice sînt
destul de puţine pentru inflaţia festivalieră autohtonă, selecţia
nu ajunge aproape niciodată la nivelul unei autentice opţiuni
curatoriale (nu e, altfel spus, o selecţie „de autor“ urmărind
o linie coerentă estetic şi construind un discurs
artistic-ideologic articulat).
Festivalul de teatru ca proiect
curatorial a apărut explicit la noi acum trei spre patru ani, atunci
cînd Marina Constantinescu, nouă directoare artistică şi
selecţioneră unică a Festivalului Naţional de Teatru, anunţa că
FNT-ul ei va sta sub semnul regizorului. Premisa era generoasă: un
„fond“ de spectacole extins (practic cam 60% din producţia
teatrală) şi variat, fără restricţionări metodice, într-un
„teatru al regizorului“, care permitea trasarea liniilor de forţă
ale unui discurs despre starea actuală şi germenele viitorului ale
direcţiei scenice. Una peste alta, însă, ideea n-a ţinut,
din pricina diluării ei într-o formă nonconflictuală.
Sibiul însă nu şi-a propus un
astfel de proiect curatorial radical, însă el ar trebui,
virtual, să existe, de vreme ce modelul, afirmat în repetate
rînduri, este confratele francez al FITS, Festivalul de la
Avignon: amplu, internaţional, interdisciplinar, întins pe o
perioadă apreciabilă (o lună). Avignonul are, în secţiunea
lui oficială, un concept estetic „tare“ (bazat pe opţiunile
artistului invitat, el însuşi ales foarte selectiv), secţiunea
off venind să întărească viziunea originară a lui Jean
Vilar, cea a teatrului popular. Să o întărească, provocînd
în acelaşi timp locurile comune ale fiecărui moment al
artelor spectacolului (Vilar a lansat la Avignon dramaturgi
contestaţi, deveniţi ulterior clasici ai teatrului francez, a
insistat asupra prezenţei actorului într-o vreme cînd
scena era dominată, ca acum în România, de figura
regizorului, a adus în faţa publicului companii necunoscute,
atunci, şi parte a istoriei domeniului, acum). Lucru pe care, pe
cînd îl „lansa“ la Sibiu pe cvasianonimul Andriy
Zholdak, l-a făcut şi FITS. Pînă la un punct – data la
care festivalul şi-a atins adevărata vocaţie.
„Cazul“ Delbono
Spre deosebire de Avignon, festivalul
promovează, într-o măsură mai mare sau mai mică, acele
spectacole care pot aduce un capital de imagine fără a provoca –
bazat, deci, pe criterii nu întotdeauna de excelenţă
artistică (producţiile japoneze, chiar cînd nu era vorba
despre kabuki, au avut mereu parte de publicitate). Aceasta ar fi
explicaţia necunoştinţei de cauză cu care a trecut montarea
italianului Pippo Delbono care a închis FITS, un spectacol
creat, în 2004, în parteneriat de Festivalul de la
Avignon: cine avea habar cine e Delbono s-a dus (plus criticii
invitaţi şi unii împătimiţi de teatru), cine nu, nu a găsit
raţiuni s-o facă. Urlo ar fi avut raţiuni să „facă eveniment“
în aceeaşi măsură ca şi Salt al lui Barba – la alt
festival. La Sibiu, creditarea lui ar fi născut scandal: e un teatru
extrem de acid politic, care-şi face manifest o ţintă din Biserica
Romano-Catolică (tema lui e puterea ca menghină socială, ucigînd
individualul şi alteritatea), care aduce în scenă, de pildă,
imaginea unui bărbat în haine şi machiaj de femeie, purtînd
pe umeri o bîrnă ca o cruce şi recreînd, astfel, scena
Golgotei hristice (titlul trimite la tabloul lui Edvard Munch,
Ţipătul, la care se fac permanente trimiteri, un simbol al
disconfortului şi angoasei existenţiale). Un spectacol care
chestionează pînă la a călca în picioare noţiuni ca
dreptatea socială, caracterul divin al papalităţii,
heterosexualitatea ca normă impusă de religie şi oameni. Care,
creditat, deci, de FITS, ar fi zguduit de la rădăcini statu quo-ul
consensual pe care, spre deosebire de Avignon, se fundamentează
festivalul sibian.
Festivalul Internaţional de Teatru de
la Sibiu nu e un proiect curatorial în nici una dintre laturile
lui (de pildă, spectacolele-lectură, unde alegerea textelor nu a
dat niciodată dovadă de coerenţă artistică), el e o piaţă. Nu
mă gîndesc la bazar şi nici la implicaţiile comunitare ale
actului artistic (mai mult chiar decît spiritual, oraşul
cîştigă financiar de pe urma FITS, la fel cum se întîmplă
şi la Avignon sau Edinburgh), ci la o piaţă unde se pun la bătaie
bani şi se negociază talentul scenic, o piaţă pentru ceea ce se
caută acum, pentru ceea ce e popular fără să fie, neapărat,
teatru popular. Nu obligatoriu (ba chiar rar), în cadrul Bursei
de Spectacole, la Sibiu se discută participări la festivaluri
internaţionale, turnee, coproducţii, colaborări de tot felul. Ca
şi Urlo, FITS e un (mare) spectacol despre putere, despre cum se fac
jocurile în lumea teatrului de azi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters