Povestea ca un dat firesc al naturii
umane
Omul creşte sub semnul poveştii încă
de la naştere: mama îşi adoarme bebeluşul spunîndu-i
poveşti, la grădiniţă înveţi poveşti în versuri,
după ce ai trecut de clasele primare începi să citeşti
poveşti mai lungi, mai complexe, care ajung la cîteva sute de
pagini. Poveşti de spus la gura sobei, poveşti despre ce ai făcut
astă-vară, povestea vieţii lui Chopin (exemplu luat la
întîmplare). Facerea şi devenirea lumii sînt spuse
prin poveşti. Viaţa umană se desfăşoară printre poveşti şi
într-o poveste lungă de mii de ani. Povestea a devenit un dat
natural al naturii umane; lipsită de ea, lumea şi-ar afla sfîrşitul
mult mai repede decît prin bombe atomice sau acceleratoare
nucleare.
De asta se ocupă şi Festivalul de
Teatru de la Alba Iulia – de poveşti pentru copii şi oameni mari.
Organizat de Teatrul Prichindel din Alba Iulia şi de Consiliul
Judeţean Alba, în parteneriat cu alte instituţii respectabile
ale oraşului (ce atrage prin vechiul său castru roman – musai de
vizitat!), festivalul se află la a III-a ediţie, subintitulată
„Provocări“, acestea fiind întîmpinate cu aplauze de
către public. Am descoperit un festival care a ales să fie cît
mai divers, care a oferit fiecărui segment de public spectacolul
dorit: animaţie, dans, commedia dell’arte, one-man show, teatru de
păpuşi, workshopuri, spectacole-lectură etc. Şi, dacă mai era
nevoie, s-a demonstrat din nou că, dacă există prejudecăţi faţă
de activitatea culturală a provinciei, ele trebuie imediat aruncate
la gunoi. Au fost invitate trupe de teatru mainstream şi underground
din Arad, Bacău, Bucureşti, Sibiu, Tîrgu Mureş, Alba Iulia,
fiecare putîndu-se mîndri cu piesele montate.
O piesă foarte îndrăgită în
cadrul festivalului a fost Cerere în căsătorie (după
scrierea lui Cehov), montată de Robert Raponja, cu actorii Ofelia
Popii (cea mai bună actriţă a anului 2008, după aprecierea
UNITER-ului), Pali Vecsei, Gelu Potzolli, de la Teatrul Naţional
„Radu Stanca“ din Sibiu. Ne-am obişnuit, poate, cu ideea că
viaţa de cuplu nu e numai un şir nesfîrşit de clipe
fericite, nici înainte, nici după căsătorie, dar tocmai în
asta constă şi „provocarea“: un cuplu poate deveni mai solid
confruntat cu metehnele sale patologice sau cu încăpăţînarea
de a-şi impune fiecare punctul său de vedere. Sau oare cu spaima
singurătăţii? O temă inepuizabilă, care va genera în
continuare întrebări, posibile răspunsuri şi, într-un
final, poveşti.
Poveşti care la Alba Iulia nu au fost
numai româneşti. Au fost invitate trupe de teatru, de
teatru-dans, din Franţa, şi o trupă de dans flamenco, din Spania.
Spectacolul Bellissimo al francezilor de la Arlequins en Nord/ Viva
la Commedia a oferit o mostră de commedia dell’arte clasică, cu
un text în care limba franceză era combinată, pe alocuri, cu
italiana şi, spre deliciul spectactorilor, cu cîteva expresii
în română, care ar putea intra în slangul
publicului – „vreau banii meo“ rămîne favorita tuturor.
Nu trebuie să ştii la perfecţie franceza sau italiana ca să
înţelegi o poveste despre teme universale (dragoste, viclenie,
trădare, şantaj), uşor de exprimat prin gesturi, mimică,
exclamaţii revelatoare. Deci, staţi liniştiţi, piesa a fost
înţeleasă şi apreciată.
O discuţie despre limite într-un
real limbaj universal. Asta au propus cei şase dansatori francezi
din trupa Alexandra N’Possee, conduşi coregrafic de Abdenour
Belalit şi de Martine Jaussen. Spectacolul Nos Limites, construit ca
o naraţiune spartă în naraţiuni mai mici (tehnica „poveste
în poveste“), a descris în ritmuri de hip-hop şi de
muzică electronică (drum’n’base, mai precis) felul în
care indivizii – singuri, în cuplu sau în grup – se
ciocnesc de limite impuse de către ei înşişi sau de către
societate, modul în care ei le depăşesc sau se lasă înfrînţi
de ele. Scenografia (două garduri de sîrmă, înalte cam
de 3 metri), al şaptelea personaj al întregii poveşti, a
servit drept simbol al limitei şi al baricadei pe care se află
personajul uman – dincoace sau dincolo, într-o pendulare
necontenită. Fiecare poveste avea, desigur, un curs şi un sens
propriu, dar se puteau decripta şi altele, în funcţie de
măiestria fiecărui dansator de a sugera diverse interpretări prin
mişcările lor.
Un invitat special a fost maestrul
bluesului din România: A.G. Weinberger, care a susţinut un
concert şi a ţesut, şi el, poveşti despre muzica lui, prin care
speră să descopere şi o altă faţă a României.
Smaranda ŞCHIOPU
Este nevoie de asemenea evenimente
Sînt spectacole ce îşi
dezvăluie o extraordinară capacitate de a transmite, pe tot
parcursul reprezentaţiei, o senzaţie de încărcătură
dramatică, ce face ca imagini şi fragmente din timpul piesei să
reverbereze îndelung în conştiinţa spectatorilor, chiar
şi după ce cortina a căzut peste scenă; imagini care nu provoacă
indiferenţă, ci reacţii fie entuziaste, fie de dezaprobare fermă,
dovadă suficientă că putem vorbi de un spectacol cu adevărat
reuşit. „Poveştile“ festivalului au reuşit să ajungă şi în
această arie a jocului de scenă care naşte reacţii controversate,
şi aici mă refer nu numai la piesa Hamlet regizată de
Radu-Alexandru Nica, spectacol care a provocat o reacţie aproape
unanimă de respingere, ci şi la Requiem (regizată de
bine-cunoscutul Alexander Hausvater) şi Taxi Vinil (în regia
Luisei Brandsdörfer, după un scenariu de Alina Neaga).
Jucată chiar de Ziua Holocaustului, pe
9 octombrie, piesa Requiem nu poate fi înţeleasă fără o
raportare la cultura evreiască, la modul tipic iudaic de a privi
viaţa şi moartea. Piesa nu este nici pe departe o simplă alegorie
a acestor momente ale existenţei, ci reuşeşte să creeze un
spectacol complex, în care jocul de scenă, dansul, îmbinarea
armonioasă a momentelor tragice cu cele colorate de un umor tipic
evreiesc – toate însoţite permanent de o linie melodică
dramatică şi, în acelaşi timp, dinamizantă – dau o
atmosferă de mister ce nu poate fi decît misterul apropierii
de graniţa morţii. A pleca din viaţă rîzînd, iată
care este mesajul pe care a dorit să îl transmită Hausvater,
şi nu să evidenţieze aspectele tragice ale existenţei. Nu ştiu
însă dacă este atît de uşor să percepi acest optimism
pe care Hausvater a încercat să îl imprime mesajului,
întrucît unele scene conţin o tensiune dramatică atît
de puternică încît te fac să vezi, pînă şi în
fragmentele comice, note profunde. Poate că cea mai tragică scenă
este aceea în care femeia căreia i-a murit copilul refuză să
accepte realitatea. Replicile automate, repetate, culminînd cu
gestul femeii de a-şi readuce în pîntece copilul mort,
confirmă absurdul unei existenţe în care iluzia nu începe
atunci cînd visezi, ci abia în momentul cînd ai
deschis ochii.
Dar, repet, nu în această notă de tragism a
dorit Hausvater să îi înţelegem piesa. S-a mizat pe
forţa umorului evreiesc de a privi cu simplitate şi cu ironie
viaţa; aceasta nu înseamnă decît cheltuială, totul
este chibzuit şi măsurat pînă la ultima centimă, ajungînd
la paroxismul ideii că viaţa însăşi este o imensă
cheltuială, pe care trebuie să o opreşti prin moarte. Este, în
definitiv, o notă de umor negru, care atinge din nou limita
tragicului. Absurdul unei existenţe care se limitează la
încrîncenarea de a face economie nu poate fi eliminat
decît prin moartea privită cu seninătate şi cu bucurie. Nu
întîmplător, toate personajele rîd în clipa
în care simt că se apropie eliberarea morţii, ba chiar şi
atunci cînd, încă în viaţă fiind, li se ia
măsura pentru coşciug. În moarte nu iei nimic din ceea ce ai
acumulat – iată o cheie pentru interpretarea scenelor de nuditate,
care reuşesc, astfel, să evite trivialul. Nuditatea nu este, în
spectacol, un artificiu regizoral menit a provoca senzaţie, ci o
componentă ce se încadrează armonios în acest joc de
scenă complex, care riscă să-şi piardă din coeziune atunci cînd
îl privim dincolo de povestea senină a vieţii şi a morţii,
narată de cultura evreiască.
Şi Taxi Vinil a reuşit să stîrnească
reacţii puternice, mai ales ca urmare a limbajului destul de
violent, prin care nu s-a dorit decît să fie sugerată nevoia
de sinceritate şi de refuz al ipocriziei. „Nuditatea“ limbajului
exprimă, aşa cum s-a dorit şi în Requiem, o lume golită de
aparenţe, lipsa acestora ducînd însă la nefericire şi
împingînd la sinucideri. Viaţa, în cruzimea ei
provocată tocmai de banalitate şi de falsitate, de automatisme în
gîndire şi în comportament, pare de nesuportat. Unitatea
ei se dovedeşte a fi imposibil de găsit, iar acest fapt este
sugerat şi prin jocul de scenă, în care nu există un
personaj principal, fiecare trecînd, pe rînd, în
prim-plan. Aflată doar la a patra reprezentaţie şi avîndu-l
în distribuţie pe Marius Manole, al cărui joc scenic a fost,
încă o dată, ireproşabil, piesa va avea cu siguranţă un
impact puternic, impresionînd prin capacitatea ei de a
transpune verosimil şi tăios aspecte ale unei contemporaneităţi
lipsite de orice urmă de iluzie.
Dacă Taxi Vinil şi alte cîteva
piese din cadrul festivalului au reuşit să stîrnească
revolte sau, dimpotrivă, entuziasme, acest fapt este un semn că
teatrul contemporan îşi păstrează prospeţimea şi
vitalitatea. Maratonul teatral de la Alba Iulia a arătat că este
nevoie de asemenea evenimente, care să ne determine să ne punem
întrebări şi, poate, să ne facă să vedem ceea ce sîntem
cu adevărat.
Silvia DUMITRACHE
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters