OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Editia incheiata duminica seara – a XIII-a – a Festivalului National de Teatru „I. L. Caragiale“ este, dincolo de posibile (ba chiar necesare) polemici, inca o palma data superstitiilor. Marturisesc ca am fost foarte sceptic fata de abilitatea organizatorilor de a duce la bun sfirsit o constructie deosebit de ambitioasa, nu atit pentru puterile lor, cit pentru vocatia sistemica a Romaniei actuale de a suporta atare incercari. Selectioner unic si director al Festivalului, Ludmila Patlanjoglu viseaza la marile modele tip Avignon si, la urma urmelor, nici nu face rau. Iata de ce a si respectat promisiunea facuta anul trecut de a oferi un statut nediscriminatoriu sectiunilor evenimentului (care a inglobat si trecutele off-uri – absurd, dar functional –, gratie puterii mioritice a paradoxului). Ba chiar a mai si inventat citeva, astfel ca au iesit vreo cinci la numar, inmultind spatiile de joc, conventionale ori nu, cu spatiile de eter ale TVR si SRR, in beneficiul a circa 50 de spectacole plus colocvii, ateliere, lansari de carte, de CD, expozitii foto si, ambitie mosita pe la varii curti si porti, editia a XXI-a a Congresului AICT cu tot cu presedinte (Ian Herbert), presedinte de onoare (John Elsom) si reprezentanti de pe toate continentele producatoare de arta teatrala.

Acum, sigur, depinde de unghiul in care te asezi si de modul in care privesti lucrurile, pentru a hotari daca evenimentul a fost o expresie (pe romaneste, nimeni nu o contesta!) a „dinamicii umane“ (termenul ii apartine lui David Esrig) sau doar o teribila „supa de duda“ (din terminologia lui Alexandru Dabija, nu despre festival – NB). Sigur ca abundenta de elemente a facut imposibila urmarirea integrala a Festivalului. Era mai buna lipsa unora dintre ele? Modelul Sibiu e aproape (sa notam insa coerenta si logica axiologica, evident in favoarea festivalului bucurestean), Festivalul de la Sfintu Gheorghe a facut si el o tentativa similara asta-vara, primita cu manifesta neplacere. Ca Festivalul „I. L. Caragiale“ merita insa statutul de „festival al festivalurilor“, vorba Ludmilei Patlanjoglu, e nu doar eficient fata de spectacolul si de lumea teatrala romaneasca, dar si reverentios-democratic fata de festivalurile autohtone. Ca in repetate ocazii publicul a ramas pe dinafara e rau pentru indivizii in cauza, e semn bun pentru teatru.

Acum, nici betia cu apa rece nu face bine: sigur, e de inteles curiozitatea fata de spectacolele din provincie ori din afara granitelor. Insa faptul ca publicul bucurestean se inghesuie la spectacolele din Capitala e mai degraba un semn de mondenitate, plaga eterna si inevitabila a artelor spectacolului. Ca, in preambulul Visului unei nopti de vara, Victor Opaschi a inminat distinctiile presedintiei liderilor AICT si Margaretei Niculescu e un fapt diplomatic stimabil. Ca regia lui a fost ridicola si ca David Esrig, mitul regiei romanesti, a fost ignorat tine de proasta crestere, chiar daca eram la „cel mai inalt nivel“. La urma urmelor, eu cred ca acest inceput de noiembrie teatral chiar a fost unul de bun augur – element al „dinamicii umane“ – si a trasat contururile unei stari a teatrului mai degraba optimiste, chiar daca doar vreo 20% dintre spectacolele prezentate au fost aproape fara cusur. Tot mai eficient se dovedeste compartimentul de sprijin al organizatorilor, asigurat de studenti sau de proaspat absolventi de teatrologie (cind va sa se satureze piata Capitalei, in beneficiul teatrelor interesate din tara? – cu siguranta teatrele neinteresate sint, de acum, vecine cu inconstienta!), si as cita si in acest an citeva nume: Bianca Boitan, Mirela Nastasache, Daria Pall si colegii lor care au dublat punctual si rezonabil eforturile Aurei Corbeanu, ale Oanei Bors si ale celorlalte persoane direct implicate. Din curiozitatile sectorului organizatoric: rata de participare masculina a scazut la 42%.


Ghicirea saradei neinteligibilului

Cam asa definea David Esrig, apud Meyerhold, datul receptarii actului teatral. Poate ca evenimentul cel mai important al Festivalului a fost reintilnirea cu celebrul regizor, dupa ce precedentul fusese acum vreo noua ani, la ultima (din pacate) Intilnire a Scolilor si Academiilor Europene de Teatru, al carei suflet era Vlad Radescu. Nadajduiesc ca inregistrarea TV va putea fi urmarita in perioada urmatoare, iar „cursul“ de un ceas al lui Esrig va fi tiparit ca lectie nu doar de teatru, dar si de retorica, sclipind cultural de la Tertulian, prin Hegel si Lessing, pina la prezentul cel mai exact. Secondat de Gheorghe Dinica si de Marin Moraru, cu umor si fara graba, regizorul a sustinut pledoaria teatrului care nelinisteste, contra celui care confirma, ca expresie a „marii probleme a intrebuintarii libertatii“. Caci „afirmatia e o surdina“, cum ar fi zis Brecht, ori „teatrul trebuie sa puna sub semnul intrebarii ceea ce noi, spectatorii, credem ca stim ca sigur“. El insusi o confirmare a celor sustinute, Esrig s-a referit la „incadrarea artei in marele domeniu al jocului“, avind ca finalitate miscarea insasi, caci teatrul nu e nici (doar) text, nici (doar) imagine, ci „actiune verbala“, instrumentul lui specific e chiar „dinamica umana“, avind de imitat natura nu in produsele ei, ci in insusi modul ei de a crea. Exceptionala definire a mimesis-ului, nu-i asa? Si asta pentru ca „esenta lucrurilor traieste adinc in miezul existentului“.

Teza a fost mereu sustinuta de amitirile despre (iarasi mitologie a teatrului romanesc) Nepotul lui Rameau, de evocarea prieteniei cu Gellu Naum, dar si de rememorarile stupiditatii regimului comunist, care l-a si facut sa paraseasca tara, precum exercitiul de imbecilitate a cenzorului semnat de Ion Brad.
Arc peste zilele Festivalului, terminologia propusa de David Esrig ar fi putut limpezi si discutiile colocviului din ultima zi despre conventie, independenti si alternative, colocviu gazduit nu fara un inteles adinc de Green Hours-ul lui Voicu Radescu. Probabil ca aceasta era definirea conventionalului: ceea ce nu mai nelinisteste, nu mai tulbura, ci doar confirma. De aici, delimitarea categoriala devine oarecum mai simplu de operat. Invitatia adresata de Aura Corbeanu si de Dan Vasiliu intru asumarea de catre tineri, inclusiv a coordonatelor producatorului, ar fi putut functiona ca o trezire la realitate. De altfel, daca nu vor fi asumati toti parametrii lui „a face“, finalitatea nu se va putea regasi altunde decit in oblomovism. Din pacate, haosul terminologic, sistemic, dar si educational, a lasat lucrurile intr-un vag, corijabil doar printr-un pachet radical de interventii.

Delimitarea fata de teatrul de stat, de cel public, de cel de repertoriu in ultima instanta, prin comparatie cu acela privat (marturisesc ca sintagma „teatru independent“ nu o pricep, cum nu pricep nici pluralul cuvintului „alternativa“, referitor la mai mult de doi termeni), ar fi mai bine, poate, sa fie redirectionata catre pletora de manageri ai „teatrului confirmativ“, conventional, traditionalist, care, pe alocuri, chiar au distrus proiecte efectiv terapeutice, daca ar fi sa ne referim numai la exemple precum Andrei Serban, Corneliu Dan Borcia, Alexandru Dabija, Adrian Lupu, Mihai Sorin Vasilescu, Marius Rogojinski, Anton Tauf, Stefan Iordanescu, Vlad Radescu, provocind de vreo cinci ani incoace o manifesta incremenire intr-un proiect care vorbeste despre orice fapt colateral cu putinta, numai despre teatru ca arta nu. Sigur, un prim pas ar fi reforma din temelii a invatamintului artistic romanesc, cumplit de deficitar in acest moment, desi trebuie sa fiu de acord cu Dorina Chiriac: „scoala e proasta, dar e bine sa ai scoala“. Ma tem ca in acest moment nici profesorii, nici studentii nu stiu prea bine ce insasi realitatea cere. Consultarea managerilor, intr-un dialog provocat eventual de UNITER, s-ar dovedi de natura urgentei. Sistemul de acces la public, tinind si de moralitatea persoanei artistului ca entitate sociala, e de analizat si de acceptat atita timp cit „compromisul nu ajunge la compromitere“, cum nu fara rost atragea atentia Voicu Radescu. Eu nu cred ca artistul, in domeniul artelor spectacolului, trebuie „sa-si vada de ale lui“ (Dragos Buhagiar), nu cred ca isi mai poate permite luxul sa se abstraga unui minim dat social. Nu e de uitat blamul care pluteste aupra acestui pachet de meserii, cel mai putin atacat in cele cinci decenii comuniste tocmai din cauza unei asemenea optici.

Sociologic vorbind, cautarea noilor spatii si formule e semnul pozitiv al cautarii de noi piete (iritant ori nu, teatrul e si marfa, cumplita ca orice marfa atunci cind „se aduna in stoc“, cu atit mai mult cu cit semnul absolutei perisabilitati care marcheaza artele spectacolului nici macar nu ofera ipoteza unei descoperiri de catre „venitoarele generatii“). Pe acest drum al descoperirii, ofertantii se vor intilni, cu certitudine, cu varii forme de oferta, profesionista ori nu, cu teatrul de cartier, social, satesc (pe care le sugera Alexandru Dabija), cu abilitati si agilitati ale lui captatio benevolentiae pentru care pregatirea ca disponibilitate artistica, sociala, manageriala, tehnica va conta tot mai mult. Si, in context, cei citiva mari privilegiati din fruntea box-office-ului in nici un caz nu vor defini regula jocului.


Proba scindurii

Daca am numarat bine, dincolo de spectacolele radiofonice ori de televiziune, pe scenele de la National, Comedie, Odeon, Mundi, Opera, Mic, Bulandra, Nottara, Tandarica, Act, Atheneu, in spatiile de la La Scena, Green Hours, in bisericile Italiana si Franceza, au fost prezentate 36 de spectacole in noua zile.
Din ceea ce am vazut, semnul comediei se dovedeste majoritar, sau cel putin un soi de relaxare generata de simtul umorului. In acest sens, din doua parti venind, Cumnata lui Pantagruel si Tara lui Abuliu isi dau mina in folosul unui ludic de placuta sorginte livresca, pe de o parte mitologia medievala incununata rabelaisian, prin grila interpretului – aici si scenarist – Purcarete, pe de alta mitologia infantila a basmului european, beneficiind de scriitura interpretului (cititi cuvintul in sensul de „traducator“) Dumitru Solomon, via regia lui Horatiu Malaele. Marea crapelnita dionisiaca, pe de o parte, marea orbire a ditirambei, pe de alta, o imensa incarcatura poetica in ambele.

Cumnata lui Pantagruel si Fat-Frumos din lacrima definesc coabitarea perfecta regizor-scenograf, aceste spectacole putind fi numite pe buna dreptate opere de arta: Silviu Purcarete si Helmut Sturmer, in primul caz, Victor Ioan Frunza si Adriana Grand, in cel secund. Sa nu uit ca, in zilele premergatoare Festivalului, am vazut la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti o noua premiera a cuplului Frunza – Grand, Din viata insectelor dupa Karel si Josef Capek, amintind ingenios de experienta Trupei pe Butoaie, altfel contextuata, dar tributara aceluiasi tip de comunicare poetica.
Cercetarea Purgatoriului si a tentatiei le-a apartinut lui Tompa Gábor si Mihai Maniutiu in ale lor spectacole Play si, respectiv, Tragica istorie a doctorului Faust. Miza pe actori e uriasa, cei doi regizori oferind imprejurarea scenica de desfasurare a imensei incarcaturi de profesionalism a trupei lui Tompa Gábor. Un alt soi de savoare a comediei, asezonata pe virste si preocupari „socio-profesionale“, ne-au oferit Sorin Militaru si Ana Margineanu cu Sefele si Morti si vii, primul sprijinit pe o magnifica tripleta actoriceasca (Coca Bloos, Emilia Dobrin, Dorina Lazar), a doua mizind pe textul probabil celui mai radical autor contemporan de texte dramatice, Stefan Caraman. Un alt soi de zimbet, mai in „dulcele stil clasic“, i-a apropiat pe Alexandru Tocilescu, Anca Ovanez si Felix Alexa cu ale lor Oblomov, Ultima ora si Visul unei nopti de vara.

Limbajul radical personalizat si pregnant altfel, contrazicind orizonturile de asteptare si nelinistind chiar si in plina bucurie (epidermica) a receptarii, i-a adunat la un loc, cu spectacolele prezentate in aceasta editie a Festivalului „I. L. Caragiale“, pe Radu Afrim (De ce fierbe copilul in mamaliga?! si Trei surori), Bocsárdi Lászlo (Romeo si Julieta) si Silviu Purcarete (Cumnata lui Pantagruel).
Recunosc ca, pe de o parte din cauza programului vast si a timpului limitat, pe de alta gratie dreptului meu electiv si selectiv, spectacolele pe care le-am vazut in aceasta editie a Festivalului National de Teatru mai degraba m-au incintat si mi-au excitat simtul critic in sensul bucuriei intimpinarii. Sper sa demonstrez intr-un urmator articol cum. Pe de alta parte, imi recunosc dreptul constitutional la exercitarea libertatii cuvintului cel putin intr-o astfel de notificare rapida, chiar daca serviciul meu este, geografic vorbind, in consonanta cu satisfactiile mele de receptor.