Autor: 
Categoria: 
Citindu-i confesiunile şi proza, viaţa lui Norman Manea capătă în mintea cititorului contururile unei captivităţi delimitate de lanţuri invizibile, mobile, între care se răsuceşte un destin al rătăcirilor, desenînd o imagine dureroasă a suferinţei, a căutării de sine, a aflării unor răspunsuri care nu pot fi luminate de logica umanităţii, dacă nu ideale, cel puţin decente. De aici tonul trist-apăsător al incursiunilor în sine însuşi prin care, pentru a-şi recompune sinele, omul şi scriitorul îşi interoghează în trepte esenţa propriei fiinţe, încarcerate parcă într-un labirint, care în mitologie era destinat monştrilor ori era pecetea unei aprige pedepse venite, de cele mai multe ori, din partea unei „autorităţi“ ce se simţea ameninţată. Monstruozitatea, însă, a fost în cazul lui Norman Manea apanajul exclusiv al istoriei catastrofice şi al servanţilor prin care aceasta şi-a schimbat nerăbdătoare feţele, încă de pe vremea copilului de 5 ani: Holocaust, comunism şi apoi un infinit exil.
„Avatarurile unei existenţe deviate de timpuriu au marcat într-un anume fel formarea şi deformarea mea“, afirma Norman Manea în Sertarele exilului, răspunzînd întrebărilor provocatoare adresate de regretatul Leon Volovici. Norman Manea a fost captivul unei vieţi în care situaţiile ambigue şi paradoxurile s-au ţinut lanţ. Pe de o parte, paradoxul condiţiei de minoritar – evreitatea ca handicap mobilizator, ca afront sau ca omagiu. Pe de altă parte, paradoxul exilului – traumă a dislocării şi privilegiu al cunoaşterii, al unei continue iniţieri, o formă de libertate, inutilă însă deseori. Nu mai puţin traumatizant a fost şi paradoxul identităţii ca speranţă a statorniciei sau a căutării. Indiferent ce feţe ar avea aceste forme de captivitate, ele sînt semnele unei împovărătoare deposedări de normalitate.
Dificultatea de a se privi senin în faţă, de a-şi înfrunta propria-i ambiguitate şi de a-i privi cu detaşare pe ceilalţi, frustrarea, deprimarea, spaima, apatia, dezolarea care formau nucleul afectiv al scrierilor publicate pînă acum cîţiva ani de Norman Manea, dar şi jaloane ale biografiei subiective par toate lăsate în urmă în volumul confesiv Cuvinte din exil. Cartea este rezultatul unui amplu dialog de trei zile, purtat în limba engleză, cu jurnalistul german Hannes Stein, în casa lui Norman Manea din campusul Universităţii Bard College: „începeam discuţia imediat după micul dejun şi o continuam după-amiaza, după o adevărată siestă românească“, descrie Hannes Stein atmosfera discuţiilor. Volumul reprezintă panoramarea evenimentelor capitale care au marcat drumurile exterioare şi mai ales lăuntrice ale vieţii „aventurierului“ Norman Manea: prima amintire din copilărie (aceea a unei zile însorite şi a uşii deschise a bibliotecii bunicului), deportarea şi percepţia copilului de numai 5 ani asupra lagărului (panică haotică, bătăi, foamete – „Pentru un măr dădeai un inel sau o pereche de pantofi“ – , corupţie, continua ameninţare a morţii, tifosul ce duce la dispariţia bunicilor), momentul eliberării, comunismul naiv al elevului Norman Manea şi lecturile aferente „basmului“ comunist. Deşi nu este prima dată cînd Norman Manea vorbeşte despre aceste experienţe prin care a trecut, rîndurile se citesc cu acelaşi interes şi au acelaşi impact puternic, datorită clarităţii frazelor scurte, lipsite de patetism şi de artificiul literaturizării, mărturisirile deschizîndu-şi astfel mult mai uşor drumul căte cititori.
Unele dintre cele mai senine evocări din volum au drept obiect momente reînviate din cei doi ani fericiţi ai copilăriei de la Rădăuţi, care atenuează „dezordinea şi suferinţa timpurie“: magia primei sărbătoriri a Crăciunului, pe care copilul evreu o trăieşte cu surprindere abia la vîrsta de 10 ani, imaginea luminoasă a încîntătoarei sale învăţătoare sau prima carte citită (este vorba despre basmele lui Creangă, carte îndrăgită de Norman Manea pentru că „era scrisă într-o limbă ciudată şi fascinantă – nu în argoul de stradă. Arhaică populară, originală, minunată. Eram captivat de această lume diferită, de această limbă diferită. Asta a fost intrarea mea în lumea literaturii: în lumea ireală a realului“)... Sînt amintiri solare ce risipesc parcă din negura abisurilor celorlalte conjuncturi biografice.
În al şaselea dialog, intitulat „Despre femei“, facem cunoştinţă cu un Norman Manea aşa cum nu l-am cunoscut pînă acum: artistul în calitatea sa de tînăr bărbat, un „Casanova feciorelnic“! Pe fundalul comunismului, a cărui vigilenţă făcea imposibilă viaţa intimă, mai ales în provincie, Norman Manea îşi profilează, cu (auto)ironie şi umor, toate imposibilităţile, reînviind totodată atmosfera cumplită a existenţei cotidiene din România comunistă: „În tinereţea mea, pe cînd mi se deşteptau impulsurile sexuale, într-un oraş mic în care anonimatul era aproape imposibil – ce poate să facă un adolescent frecventînd o şcoală unde sînt numai băieţi şi care se întîlneşte cu fete doar la reuniunile revoluţionare sau la cinematograful local, o dată, de două ori pe săptămînă, cînd înăuntru se face întuneric şi poţi, în sfîrşit, să palpezi pielea domnişoarei? Nu o poţi invita la o discuţie filozofică în camera ta care nu există, mare lucru nu se poate întîmpla. Să vă povestesc vagi experienţe erotice incipiente? Din nefericire, nu exista bordel“. Este resuscitat şi dramatismul primei experienţe depline (neacceptate de părinţi) – emoţionale, erotice, sexuale –, trăite după terminarea facultăţii, dar şi reîntîlnirea nu tocmai dorită, petrecută la distanţă de zeci de ani, dintre cei doi. Nu intru în detalii, pentru a nu le ştirbi cititorilor plăcerea de a arunca o privire în culisele vieţii lui Norman Manea.
Privind către România din America, atitudinea lui Norman Manea capătă un grad ridicat de ironie, deşi cu accente caustice: „Vorbim aici despre România, un loc foarte interesant! Desigur, nu ca să trăieşti în el. Cînd am părăsit ţara mi-am zis: Într-un loc atît de interesant nu mai pot trăi. Nu mai ştiai cu cine vorbeşti acolo – totul era complicat şi prea interesant“. Această mutaţie de la tonul apăsat la cel hîtru este remarcată şi de interlocutorul lui Norman Manea: „Ceea ce îmi sare imediat în ochi cînd compar textele dumneavoastră mai timpurii cu cele mai tîrzii este faptul că cele din urmă sînt mai glumeţe, chiar dacă într-un mod foarte sumbru şi sardonic“. Răspunsul sugestiv al lui Norman Manea deschide o întreagă filozofie de viaţă: „Umorul, satira – sau cum vreţi să îi spuneţi – sînt rezultatul unei distanţări. Dacă nu mai există speranţă, nu mai sînt posibile decît rîsete sardonice [...] Situaţia poate fi şi serioasă, dar cînd nu mai există nici o soluţie, atunci trebuie să devină ironică – fie şi faţă de tine însuţi. Are de-a face şi cu modul în care lumea tratează puterea care oprimă: dacă o vezi doar în mod tragic, atunci legitimezi într-o oarecare măsură importanţa asupritorului. Dacă încerci să o vezi într-o lumină satirică, să o transformi măcar parţial în ceva grotesc sau ridicol, atunci îi mai diminuezi importanţa“.
Atitudinea lui Norman Manea aminteşte de concepţia lui Eugen Ionescu, care vedea în umor nu doar singura viziune critică, ci unica posibilitate pe care o avem de a ne detaşa de condiţia noastră umană comico-tragică, însă numai după ce am depăşit-o, după ce am cunoscut-o. Detaşarea lui Norman Manea nu înseamnă indiferenţă, aşa cum poate că şi-a dorit o parte a fiinţei sale. Raportarea la toate discuţiile maliţioase care au avut loc în ultimii ani pe marginea acordării Premiului Nobel, numai indiferenţă nu vădeşte: „Deja, de mai bine de zece ani o parte a presei romåneşti îşi frînge mîinile, disperată că s-ar putea întîmpla o astfel de nenorocire. Eu aş fura marea coroană pe care România şi-o doreşte de aproape o sută de ani – eu, evreul, americanul, trădătorul naţiunii, străinul, duşmanul. Din fericire, acest lucru nu s-a întîmplat, iar Romånia înfloreşte din nou. [...] Şi dacă totuşi marea nenorocire s-ar întîmpla, voi ţine seama de sensibilităţile Patriei şi nu mă voi prezenta drept român“... Şi aici se simte aceeaşi durere a privării de normalitate. Problema apartenenţei, a „casei“ este încă departe de a se fi sfîrşit, atîta timp cît, afirmă autorul, s-a vindecat de Romånia, dar în America este acasă ca într-un „hotel“. Încercarea de dizolvare a rădăcinilor româneşti nu aduce o altă împămîntenire odihnitoare.
Dialogurile dintre Norman Manea şi Hannes Stein trezesc interesul permanent, căci, pe un ton relaxat, Norman Manea vorbeşte despre politică, viaţă sau literatură, abordînd subiecte dintre cele mai grele ori sensibile: tovarăşul Stalin, Şolohov, Ana Pauker, „monopolul evreiesc“, Nicolae Manolescu, anii petrecuţi în Germania, sentimentele provocate de întîlnirea cu Israelul, prietenia cu Philip Roth, viaţa din America, moartea lui Ceauşescu, intrarea în colectivul de profesori de la Bard College, dreptul la prostie, Mircea Eliade, Celan, Fondane, Emil Cioran, Nabokov. Ţinînd cont de tot ce a însemnat Cioran în ceea ce priveşte problema evreiască, rîndurile în care Norman Manea descrie întîlnirea sa cu Cioran de la Paris surprind o imagine cel puţin surprinzătoare a acestuia: „Cînd am fost la Paris, l-am sunat, ne-a invitat la cină. Era prietenos, delicat şi plăcut. Nu era deloc individul al cărui nume stă deasupra acestor texte instigatoare, dure – nu! Ştiam că refuză să vorbească romåneşte, dar în seara aceea a vorbit romåneşte. [...] era fermecător“.
Ceea ce străbate însă, fie implicit, fie explicit, întreaga viaţă şi întreaga literatură a lui Norman Manea este credinţa că sensul unei vieţi se poate decanta mult mai bine prin literatură: „Încă mai cred că unul dintre motivele principale pentru care se scrie este o nemulţumire profundă faţă de ceea ce ne poate oferi haosul cotidian. Avem nevoie de altceva, care transcede acest haos, fie pentru a-i da sens, fie pentru a-i adăuga realităţii o altă realitate. [...] Este vorba despre o scrisoare adresată nimănui, unui partener virtual. Simţi nevoia să adaugi ceva risipei cotidiene de timp, de viaţă – pentru că totul trece prea repede. Căutarea timpului pierdut este căutarea unui sens“. De aceea, probabil, neputinţa de a scăpa din mrejele literaturii rămîne cea mai frumoasă faţă a captivităţii lui Norman Manea. Şi aceasta cu paradoxul ei, căci drumul eliberării prin literatură nu e tocmai paradiziac.
Norman MANEA, Hannes STEIN
Cuvinte din exil
Traducere din Orlando Balaş
Editura Polirom, 2011, 190 p.
În acest inedit top este inclus şi Norman Manea, alături de Vaclav Havel, Iosif Brodski, Nadejda Mandelştam, Czeslaw Milosz, Aleksandr Soljeniţîn, Andrei Saharov, Elena Bonner, Milovan Djilas, Timothy Garton Ash. Despre Norman Manea, David Remnik scrie în The New Yorker: „Norman Manea, scriitor român, deportat cînd era copil într-un lagăr de concentrare în Transnistria de către autorităţile pronaziste, a devenit un romancier şi un eseist remarcabil. În 1986, este forţat să ia calea exilului. Acum locuieşte la New York şi este profesor la Bard. Eseurile sale din Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, precum şi lucrarea sa autobiografică, Întoarcerea huliganului, sînt opere remarcabile, care descriu regimul din România şi lupta dusă de Norman Manea împotriva acestuia“.
Norman MANEA, Hannes STEIN
Cuvinte din exil
Traducere din Orlando Balaş
Editura Polirom, 2011, 190 p.
Norman Manea, în „lista lui Havel“ alcătuită de The New Yorker
În numărul din 18 decembrie 2011 al publicaţiei The New Yorker, redactorul-şef, David Remnik, face o listă de lecturi, un top al cărţilor şi al autorilor apropiaţi de Vaclav Havel: „Vă prezint o listă cu primele zece recomandări de top, prima poziţie fiind ocupată de succesele triumfătoare ale lui Havel, iar restul poziţiilor de cărţi şi autori pe care Havel i-a admirat – cei mai mulţi scriitori contemporani, care au trăit în aceeaşi regiune sau sub regimuri similare (pun accent deosebit pe proza nonficţională). Ca şi Havel, aceşti scriitori au trăit şi au scris sub auspiciile adevărului“.În acest inedit top este inclus şi Norman Manea, alături de Vaclav Havel, Iosif Brodski, Nadejda Mandelştam, Czeslaw Milosz, Aleksandr Soljeniţîn, Andrei Saharov, Elena Bonner, Milovan Djilas, Timothy Garton Ash. Despre Norman Manea, David Remnik scrie în The New Yorker: „Norman Manea, scriitor român, deportat cînd era copil într-un lagăr de concentrare în Transnistria de către autorităţile pronaziste, a devenit un romancier şi un eseist remarcabil. În 1986, este forţat să ia calea exilului. Acum locuieşte la New York şi este profesor la Bard. Eseurile sale din Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, precum şi lucrarea sa autobiografică, Întoarcerea huliganului, sînt opere remarcabile, care descriu regimul din România şi lupta dusă de Norman Manea împotriva acestuia“.
- Articole in legatura
- „Scrisoare spre necunoscut“
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters