Volumul intitulat oarecum neinspirat
Dragă Walter... Scrisori către un binefăcător 1976 – 2006
(Humanitas, 2010) reuneşte scrisorile trimise de Onica Busuioceanu
lui Walter Biemel, în perioada amintită, şi predate de
destinatar tiparului după decesul autoarei, survenit în anul
2007. Pentru cei care n-au cunoscut-o pe Onica Busuioceanu,
scrisorile – care, din motive lesne de înţeles, reproduc
numai una din cele două voci care aveau să poarte un dialog
neîntrerupt vreme de trei decenii – pot fi înţelese în
primul rînd drept o piesă de memorialistică valoroasă pentru
a reconstitui literatura exilului românesc din ultimele
decenii. Fiică a istoricului de artă Alexandru Busuioceanu,
stabilit în Spania, şi a profesoarei de pian Lia Busuioceanu
din Braşov, Onica Busuioceanu (născută în 1933) a absolvit
secţia de limbă şi literatură italiană a Universităţii din
Bucureşti şi, după ani de activitate în calitate de
documentaristă şi bibliografă la Biblioteca Academiei, respectiv
Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, s-a lansat într-o
carieră de freelancer, semnînd pînă în 1984,
conform propriei mărturii, douăzeci de volume de traduceri din
italiană şi spaniolă, inclusiv unele din aparatele lor critice.
După decesul mamei, la capătul unei suferinţe îndelungate,
şi interdicţia publicării, Onica Busuioceanu decide să părăsească
ţara şi apelează la vechiul prieten al mamei, originar din Braşov,
filozoful Walter Biemel, pentru a-i mijloci o invitaţie în
străinătate.
Acesta reprezintă începutul unei
relaţii de o viaţă pe care profesorul Biemel o caracterizează, cu
generozitatea şi modestia-i caracteristice, în cuvîntul
înainte la volum, drept de prietenie, încredere,
admiraţie şi afecţiune adîncă. După cum remarcă în
mod repetat în scrisorile sale, Onica Busuioceanu a fost o
dublă „beneficiară“: sub aspect financiar, dar şi moral.
Sprijinul financiar pe care i l-a acordat Walter Biemel în
„purgatoriul“ lagărului de refugiaţi de la Latina (în
apropiere de Roma), iar mai apoi la Los Angeles, în dificilii
ani de început, dar şi mai tîrziu, cînd reuşeşte
să acceadă treptat la postul de Senior Special Collections
Cataloger la Getty Center for the History of Art and the Humanities,
explică prezenţa obsesivă a costurilor în scrisorile Onicăi
Busuioceanu. Dincolo de aceasta însă – iar acest lucru
devine tot mai clar pe măsura înaintării în vîrstă
şi a adîncirii prieteniei dintre autori –, corespondenţa cu
Walter Biemel, redactată în cea mai mare parte în limba
română şi scrisă cu atenţie pentru exprimare (într-o
primă formă pe ciornă), reprezintă un sprijin psihologic esenţial
pentru exilata Onica Busuioceanu, care, vreme de ani de zile, nu are
posibilităţi de comunicare cu ţara şi care – după cum notează
– nu mai are familie. Prietenul de corespondenţă Walter Biemel îi
serveşte drept reper simbolic al patriei, care îi cunoaşte şi
îi preţuieşte familia, de care o leagă locul copilăriei,
care îi împărtăşeşte profunda afecţiune pentru artă
şi literatură şi cu care poate, în sfîrşit, să
comunice în limba în care se formase şi tradusese vreme
de cincizeci de ani.
Dincolo de interesul strict biografic,
volu-mul este interesant ca document de viaţă despre traseul unuia
dintre intelectualii „plecaţi“ în anii optzeci şi care
s-au identificat cu noua lor patrie, refuzînd să revină în
România, după schimbarea de regim, din pricina ştirilor
dezamăgitoare care le parveneau din ţară. De asemenea, volumul
configurează în primul rînd un profil psihologic al
autoarei, care a avut curajul să înceapă o nouă viaţă la
51 de ani şi al cărei optimism, disciplină de muncă, inteligenţă,
competenţă (printre altele, lucra în şapte limbi),
perseverenţă şi conştiinţa propriei valori au ajutat-o să
reziste şi să lupte pentru dreptul de a exercita o profesie cu care
să se identifice. Dincolo de clişeele celor rămaşi în ţară
despre cei ce „s-au realizat“ sau, dimpotrivă, „s-au pierdut“
în noua patrie, scrisorile sînt un document realist
despre traseul plin de urcuşuri şi coborîşuri în
procesul de integrare a imigranţilor şi despre „goliciunea
socială“ (social nakedness) cu care trebuie să-şi înceapă
noua viaţă (Zygmunt Bauman). Sinceritatea cu care Onica Busuioceanu
îşi expune situaţia, dar şi convingerile intime (pînă
la opţiunea pro-eutanasie sau critica regimului Bush, în care
vede eşecul valorilor esenţiale ale culturii americane) nu sînt
egalate decît de luciditatea cu care-şi analizează deciziile
şi mediul de viaţă. În ultimii ani, odată cu înmulţirea
problemelor de sănătate şi acumularea oboselii datorate vîrstei
şi muncii asidue şi pasionate la Getty Foundation, autoarea nu
ezită să-şi facă planuri în legătură cu ieşirea de pe
scenă, după principiul rezumat în titlul unei piese de teatru
care o obsedează: Copacii mor în picioare.
Cei care vor căuta în acest
jurnal epistolar detalii picante despre colegi sau mediul intelectual
vor fi dezamăgiţi. Scrisorile sînt mărturiile unei
singurătăţi imense, ţinute sub control şi parţial compensate de
pasiune, disciplină de muncă, independenţă, spirit critic,
refuzul compromisurilor şi – încă o dată – o luciditate
admirabilă. Mai degrabă corespondenţa prezintă interes pentru
faţetele multiple ale societăţii americane pe care le conturează
şi pentru evoluţia în atitudinea autoarei, de la
dezorientarea din primii ani şi pînă la explicita
deziluzionare din ultimele scrisori, cînd nu se sfieşte să
remarce similarităţi între degradarea politicii americane şi
dictatura trăită în România (urmînd să şteargă
scrisoarea din computer, după ce o va fi trimis...).
Pe scurt, lectura scrisorilor Onicăi
Busuioceanu către Walter Biemel este plăcută, incitantă şi, cu
siguranţă, o încurajare pentru cei ce încă mai cred că
nu banii şi nici prezenţa publică, ci pasiunea investită în
muncă, prietenii şi armonia cu sine aduc cele mai importante
satisfacţii. Detalii biografice suplimentare ar fi fost cu siguranţă
de dorit (editura remarcă doar într-o notă introductivă că
fişa biografică a autoarei se rezumă la elementele menţionate în
corespondenţă, „neavînd la dispoziţie alte materiale“.
Pentru a încheia, „Scrisorile către un binefăcător“, cum
a fost subintitulat volumul, atestă în mod exemplar varianta
fericită a relaţiei dintre Binefăcător şi „Beneficiarul“
binefacerilor sale, o relaţie în principiu delicată, întrucît
presupune, din partea unuia, să-şi admită fragilitatea şi
dependenţa de celălalt şi să fie capabil de recunoştinţă, iar
din partea celuilalt, să facă binele fără a umili. Amîndouă
virtuţile sînt dificile, ambele sînt de o desuetudine
care aproape deşteaptă nostalgia. Scrisorile Onicăi Busuioceanu
fac dovada că cei doi pen friends au reuşit pe deplin acest lucru.
Ne-am bucura dacă, într-o zi, am putea reface dipticul şi am
putea afla despre arta lui Walter Biemel de a face binele şi de a
face să se deschidă sufletele.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters