OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius IANUS
Strumfii afara din fabrica!
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 118 p.

Cu amestecul lui de candoare (amagitor de reala, cind il asculti/citesti prima data, invaluitoare si jucata, daca il cunosti bine) si frustete, galagie si nonconformism, Marius Ianus s-a afirmat ca poet si personaj – personaj in cenaclul condus de Mircea Cartarescu, apoi in propriul cenaclu si in jurul revistei initiate de el, Fracturi, – la inceput de mileniu. Asta nu inseamna atit de mult pe cit inseamna invocarea, peste mode si timp, a „Generatiei Beat“ – in speta a lui Allen Ginsberg, a carui America seamana atit cu Romania lui Ianus –, redescoperirea poeziei virulente, a sexualitatii dezinhibate, a poeziei-manifest si, in genere, a unui neo-avangardism, mai exact „fracturism“ poetic, care a coincis cu afirmarea, in aceeasi perioada, a asa-numitei „proze a tinerilor“, vehement acuzata de „pornografie“ (Ionut Chiva, autorul romanului 69 si membru fracturist, e invocat – printre altii – in volumul de fata, ba chiar acuzat de pastisa). in fine, intre timp, disputele s-au calmat, iar Marius Ianus a scos mai multe volume de poezie; le enumera el insusi in prezentarea pe care si-o face pe coperta a doua.

Asadar, a publicat versuri in volume colective (Ferestre ’98, Aristarc, 1998; 40238 Tescani, Image, 2000); volume personale: hirtie igienica, colectia „etc.“, 1999, Manifest anarhist si alte fracturi, Vinea, 2000, Mamijuana – cele mai cunoscute ale lui..., colectia „Fracturi“, 2002, Ursul din containar – un film cu mine, Vinea, 2002, hirtie igienica precedata de primele poezii, Vinea, 2004, danseaza ianus, antologie, Vinea, 2006. Si, desigur, acum, in 2007, volumul de poeme, majoritatea scrise „direct pe net“ (pe messenger sau blog), intitulat Strumfii afara din fabrica!. Marius Ianus e un poet/personaj care a creat moda (desi nu intotdeauna e nevoie sa clameze acest lucru, poem dupa poem, in volumul de fata), atunci cind „danseaza Ianus“ se vor stringe de fiecare data suficienti admiratori sau suficienti curiosi care sa se lase captivati de amestecul indecidabil de candoare si masca al poemelor (vocii!) lui (ca la Bacovia – pe care-l invoca Miruna Vlada – pe coperta a treia, unde, adaug eu, granita dintre poza si autentic e la fel de greu de stabilit). Problema nu e aici, desi e de o natura la fel de paradoxala: poezia avangardista sfirseste incomod, in extinctie, istoricizare sau tacere, e lucru stiut. Sau poate in autopastisa. Scurgerea timpului actioneaza si ea intr-un fel perfid pentru soarta poemului. Depinde.

Marius Ianus scrie poeme la 30 de ani, unele delicate, altele violente, dar care seamana, in maniera, in ton, cu poeme mai vechi, care pun in paranteza timpul scurs: „Nu e nici o floare/ atit de frumoasa/ ca brindusa de toamna/ deschisa intrebator/ peste covorul/ de frunze moarte“ (Tanka: fotografie; a se vedea si Pui mic, femeie salbatica). Constatarea mea nu e universal valabila, caci exista in volum o serie intreaga de poeme care tematizeaza trecerea timpului si inaintarea in virsta: primul ciclu de poeme al cartii poarta chiar titlul 30 si inregistreaza, cu accente biografiste, schimbarile care au intervenit in propria existenta (femei, slujbe, casatorie, copil etc.): „Sint Marius Ianus, am petrecut 30 de ani/ in viata, iar acum merg pe bulevardul naclait de ploaie/ cu camasa lipita de piele.// [...] Ce am facut in 30 de ani?/ Cine sint, dupa 30 de ani de viata?// M-au iubit femeile &am scris versuri/ despre mine, despre femei &despre mama.// Dar cine sint? Ce am scris/ in versurile mele?// N-am scris versuri de dragoste,/ Mi le-am adus in minte si m-am ingrozit./ N-am scris nici un vers de dragoste...// Am scris versuri in care imi razbunam/ viata, gindurile, anii care treceau,/ treceau intruna...“. Desigur ca se observa diferenta, bilantul retrospectiv, nostalgia, trecerea timpului, dar si persistenta identitatii incerte, deopotriva cu intrebarile responsabile ale maturitatii.

Poezia lui Marius Ianus incepe sa se hraneasca, pe de o parte, din sine insasi, iar pe de alta, din timpul pierdut/ scurs, ceea ce continua sa ne seduca, dar si sa ne puna intrebari: care ar trebui sa fie continuarea „perfecta“ a unei poezii de (neo)avangarda? Poate ca reluarea propriei formule, dar la o alta virsta poetica, e un lucru intelept (vezi Cintecele elementare, mai ales poemele cu Zveruta), dar n-as spune acelasi lucru in cazul poemelor care dezvolta ideea epigonilor lui Marius Ianus: „Prietenii si dusmanii mei/ vor sa fie ianus.// Toti vor sa fie ianus,/ dar nici unul nu ar vrea sa traiasca/ ce a trait ianus...“. Ne intoarcem, printr-o miscare in cerc, la personajul Marius Ianus, adesea irezistibil, jumatate fake, jumatate biografic (sau poate in alte proportii). Si din nou – la ideea unei poezii care nu-si poate supravietui numai prin autocitare si epigonism.

Poeti si strumfi
Dar poate ca exista o cale de iesire, dincolo de poezia revolutionara si de (acuza de) epigonism si dincoace de experientele personale, ca personaj multifatetat, antrenat in volutele timpului: „Am stat la intrare asteptind/ sa imi infring inca o data frica/ si asteptind dimineata/ si primul ei autobuz./ Am stat si mi-am ros amintirea/ cu delicatete (s.m.)“. Marius Ianus e un poet cu forta si cu aplomb si nu ma indoiesc ca va gasi continuarea necesara. Strumfii afara din fabrica! contine, de altfel, una posibila.

in sectiunea a doua, care da titlul cartii, descoperim o serie de poeme schimbate pe blog sau messenger, poeme cu „strumfi“, cu personaje sau interlocutori. Poezia pe blog sau poezia ludica, iata idei interesante, daca Ianus nu s-ar intoarce mereu la obsesia numelui propriu, a persecutiei sau a epigonismului („Mie unuia mi-ar taia miinile/ sa fie siguri ca nu mai scriu nimic/ Si ar arde toate cartile mele.“). La fel si blog sinistru blog sinistru, daca poemul n-ar fi o incantatie atit de... ianusiana (dupa cunoscuta Romania sau America lui Ginsberg, deja citate, a se vedea in volum si Tara de rahat).

Cred, totusi, ca nostalgia, poezia recalcitranta adusa in registrul amintirii aduc o noutate in ultimele versuri ale lui Marius Ianus, iar strumfii cauta lumea adevarata in amintire e un alt titlu revelator. Noi sint si poemele cu Zveruta ori bilantul din poemul 30, cele „100.000 de amintiri incrincenate// pentru inca 100 de ani de poezie“. Constiinta de lider fracturist (dupa „ingroparea“ revistei Fracturi) se metamorfozeaza bizar, intre timp, intr-una de grup de epigoni, daca nu intr-un vedetism pe invers, atunci cind se victimizeaza si striga dupa imitatori: „Noi sintem copiii cei mici care improasca singe/ Pentru ca moda cere copii mici/ care improasca singe// [...] Noi sintem cei care nu ne asumam nimic/ din tot ce am scris// Pentru ca tot ce sintem o sa fie impins in canal/ de maturoiul Istoriei“). Anarhism intors in nihilism – e doar unul dintre impulsuri, celalalt e mai „constructiv“, se hraneste nostalgic din amintirile anarhiste.

intreg volumul functioneaza la modul paradoxal. O poezie pasionanta, dar foarte contestabila, autopastisa si teribilism privit „prin lentila“, un Ianus intact, ajuns la 30 de ani, ceva mai nostalgic si mai incrincenat printre „strumfi“. Si totusi, primejdia nu se poate ascunde: poetul incearca sa evite o fundatura. Pe coperta a patra, spune singur ca incearca sa se desprinda de fracturism (pe care l-ar fi epuizat tot el) prin formula „lirismului elementar“ – o formula inca neclara, cu unele accente minimaliste, cu mai putine masti, o formula care promite, creeaza asteptari pentru un volum viitor.

Pentru mine, Marius Ianus ramine copilul teribil, candid si anarhic, despre care scriam cu mai multi ani in urma in Litere noua, revista Facultatii de Litere. Paradoxal ca si Bacovia, prizonierul seducator al unei formule. Un personaj cu al carui nume se poate scrie poezie: „Sint Marius Ianus, am petrecut 30 de ani/ in viata, iar acum merg pe bulevardul naclait de ploaie/ cu camasa lipita de piele“ (Cel bun, cel rau, cel urit).