Autor: 
Categoria: 
În eseurile de pînă acum ne-a preocupat, în chip mărturisit, tema genezei binelui şi a răului. Pare şi este o temă grea şi, de ce nu, una aproape imposibil de a fi atinsă, în cîteva pagini, în centrul ei vital: natura moralităţii elementare, adică surprinderea începutului şi simţirii etice a fiecărei fiinţe omeneşti. În fond, aproape nimic nu este mai dificil pentru intelect decît să se interogheze asupra originilor unui fenomen: de unde vine cinstea sau ipocrizia, bunătatea sau egoismul, altruismul sau indiferenţa, curajul sau laşitatea, fidelitatea sau trădarea, generozitatea sau invidia, demnitatea sau umilinţa servilă.
Totodată, am convenit că morala este
şi creaţie, nu numai sentiment şi instinct natural, dar o creaţie
aparte, una cu dublă deschidere: pe de o parte, spre bine, prin
efort şi bunăvoinţă, dar şi, pe de altă parte, spre rău, prin
acea imaginaţie care este mai tare decît orice inhibiţie şi
prin acea inventivitate infectă, care suprimă orice ruşine şi
orice simţămînt al vinovăţiei.
Starea şi condiţia de supus
Aflat la acest punct, prietenul
hobbesian mă avertizează să nu uit ceva extrem de simplu, anume că
starea de supunere, de pildă, nu implică neapărat o formă de
inventivitate, mai mult sau mai puţin sofisticată. Mulţi oameni –
spune el – sînt obedienţi şi ascultători doar din frică.
Teama le cuprinde întreaga simţire şi le paralizează orice
undă de voinţă.
Nu mă mir deloc că fascinatul de
Leviathan se gîndeşte la locul ocupat de frică în
viaţă. Ştiu că moralitatea se obţine trudnic. Mai ştiu că
oricine meditează asupra condiţiilor elementare ale moralităţii
nu poate „sări“ peste omniprezenta frică: de pericole şi
primejdii, de suferinţe diverse. Poate tocmai de aceea, el se simte
obligat să adauge: de teama morţii violente, oamenii vor accepta ca
o instanţă, precum Statul, să le impună, prin forţă, anumite
restricţii. Creativitatea în acest caz este a Statului, care
imaginează pedeapsa, iar atitudinea individului care vrea să se
sustragă este, cu certitudine, un semn al răului; rezultă că
supunerea este bună şi revolta, refuzul, nesupunea nu pot fi decît
rele.
Celălalt prieten, rousseauistul, nu se dezminte în crezul său profund şi afirmă răspicat că moralitatea şi supunerea necondiţionată, adică obedienţa umilitoare şi nedemnă, sînt două lucruri complet opuse; cine supune discreţionar o altă fiinţă nu este şi nu poate fi nici liber şi nici moral. Mai mult – spune adeptul ideii generoase că omul este bun de la natură – nu există cu adevărat libertate acolo unde nu sînt legi sau unde cineva se consideră pe sine deasupra legilor. După care conchide, invocînd celebra şi cunoscuta formulă: un om liber se supune, dar nu ca o slugă; el are conducători, nu stăpîni.
Evident că au dreptate ambii mei
prieteni, dar este vorba de acea dreptate care seamănă cu situaţia
dramei dintotdeauna şi de pretutindeni. În fond, se ştie că,
în orice dramă autentică, fiecare se simte îndreptăţit
şi, tocmai de aceea, aceasta fiinţează şi se întreţine.
Pentru cazul nostru, mutatis mutandum, rezultă că, pe de o parte,
avem motive să credem că supunerea e necesară şi bună, dar şi
că, pe de altă parte, orice formă de obedienţă reprezintă tot
ceea ce este mai detestabil şi mai ignobil la un om adevărat.
Oricum însă, există – în
discuţiile din majoritatea doctrinelor etice – un punct de
convergenţă asupra semnificaţiei strict morale a supunerii, a
submisivităţii, a obedienţei. În acest sens, să notăm, mai
întîi de toate, că este exclus din capul locului acel
fel de ascultare pe care-l solicită de la noi legea morală. În
fapt, acest tip de subordonare nu implică deloc viaţa umilă şi
servilă; din contră, numai pentru că sîntem în stare
să ne înălţăm dincolo de egoism, dincolo de înclinaţii,
dorinţe şi pasiuni, pe cît de mărginite, pe atît de
haotice – care au efect negativ, în timp, atît asupra
noastră, cît şi asupra semenilor noştri –, noi reuşim să
fim realmente liberi. Se înţelege că, tocmai de aceea, spunem
că sîntem persoane verticale, şi nu nişte fiinţe
inferioare, „una cu pămîntul“, pentru că izbutim să
vedem cerul valorilor morale în care locuiesc libertatea şi
egalitatea, demnitatea şi fericirea şi, deloc la sfîrşit,
curajul de a înfrunta viaţa: neîndoit sau frînt,
cel mai adesea, învins dinainte de orice luptă, de orice
opoziţie şi de orice forţe străine, nivelatoare, degradante. Prin
urmare, supusul neliber este cel ce nu gîndeşte singur, este
cel ce n-are voinţă proprie, este cel veşnic neputincios în
a se desprinde de „ce spun ceilalţi“ şi de „ce fac ceilalţi“
– superiorii lui, în fond, întotdeauna stăpînii
lui absoluţi.
Servilul alege fără crîcnire dependenţa,
pentru că nu poate sau nu are exerciţiul gîndirii
independente şi pe cel al acţiunii cît de cît libere;
el priveşte viaţa pasiv sau chiar inert; n-are încredere în
sine, pentru că sinele său este chircit, se mulează pe situaţie
şi capătă parcă „linia“ acesteia – plecăciunea orizontală;
servilul cuprins de febra aprobării continue priveşte îndeobşte
de jos în sus spre stăpîn, cerşindu-i chiar şi
îngăduinţa de-a „exista“, el nu-şi „formează judecata
şi caracterul“, cum este normal pentru cel preocupat de
moralitatea şi progresul propriei persoane, ci este doar atent la
opinia şi umorile celui de care depinde: acestea sînt, cu
adevărat, singurele lui repere „certe“, iar dacă stăpînul
şi le schimbă, şi le modifică şi el cu o repeziciune uluitoare.
Profilul servilităţii este incomplet dacă nu luăm în seamă
asentimentul la starea şi condiţia de supus. La limită, sclavul
poate face tot ce-i cere stăpînul său fără să-l aprobe
totuşi, cu mai mult sau mai puţin entuziasm pentru aceasta;
valetul, la fel, ar putea să urmeze toate instrucţiunile stăpînului
său şi, cu toate acestea, să păstreze în suflet o rezervă
critică; după cum, orice om, implicat într-o ierarhie
profesională sau într-o ordine publică, se poate struni să
nu devină un supus docil.
Infinitele chipuri purtate de sufletul slugoiului dintotdeauna
Dar, totuşi, de unde vine servilitatea
şi de ce o considerăm încă un defect grav, chiar un viciu
moral, cuibărit în multe suflete şi activ – din păcate,
pînă la exasperare – în sfera publică? A jucat şi
mai joacă, în societatea românească, servilitatea, în
cele două forme principale (involuntară şi voluntară), un rol
oarecare după valurile proceselor de modernizare şi democratizare
din ultimul secol şi jumătate? Sînt, oare, societăţile
democraţiilor liberale mature total imunizate faţă de obedienţe
periculoase, faţă de submisivităţi mai mult sau mai puţin
insidioase, ivite atît în spaţiul public, cît şi
în cel privat?
Iată cîteva întrebări
ce-şi aşteaptă un răspuns în grilă etică, în primă
şi ultimă instanţă. În fond, dacă democraţia este un
ideal moral-politic de societate, în cuprinsul căreia
emanciparea omului de orice formă de servitute reprezintă un
proiect veşnic viu al modernităţii – pentru a utiliza expresia
lui Habermas –, înseamnă că omul servil, individul umil,
fiinţa dispusă mereu la supunere şi ascultare oarbă n-ar trebui
să trezească decît respingere din partea instituţiilor
statului şi dispreţ în opinia publică. Aşa se petrec cu
adevărat lucrurile? Ne este teamă că nu!
Cel mai simplu şi mai comod ar fi să
pasăm „vina“ asupra naturii umane, predispuse – ştim acum
acest adevăr, după Holocaust şi după experimentul lui Stanley
Milgram – mai degrabă la ascultare şi supunere în faţa
ordinului ierarhic decît la milă, iubire şi judecată
independentă. Este clar că această explicaţie dată servilităţii
ne lasă în mare măsură descumpăniţi, dar un răspuns de
principiu există totuşi: chiar dacă cei mai mulţi dintre noi (65
%) ascultă şi execută pînă la capăt un ordin, societatea
democratică de după episoadele catastrofice – şi de un tragic
absurd – ale ultimului secol încurajează programatic,
totuşi, legalitatea şi raţionalitatea acţiunilor, prudenţa şi
înţelepciunea, spiritul de dreptate şi blîndeţea,
curajul şi jertfa pentru binele public, mila şi iertarea. Or, toate
aceste valori n-au nimic de-a face cu servilismul grosolan sau
sofisticat, cu slugărnicia în bogatele ei feţe. Orice
observaţie ne arată că slugarnicul ocoleşte legea, ascultînd
doar de protectorul său; prudenţa devine la el laşitate: spiritul
de dreptate este, în cazul lui, suprimat în favoarea
„dreptăţii stăpînului“, iar blîndeţea-i este
străină, la fel şi compasiunea sau misericordia – virtutea
iertării. În sufletul lui, toate acestea n-au loc şi nici el
n-are starea propice acceptării lor.
Pe de altă parte, cu certitudine,
explicaţiile şi interpretările sociologice şi psihologice asupra
servilităţii ne developează infinitele chipuri purtate de sufletul
slugoiului dintotdeauna sau dintr-o societate particulară. Astfel,
de pildă, deloc întîmplător, Aristotel vorbeşte despre
„sufletul de sclav“, iar Teofrast, cînd descrie cele
treizeci de caractere, începe cu prefăcutul şi linguşitorul
– două atribute indubitabile ale servilităţii eterne. De
asemenea, La Boétie, în Discurs asupra servituţii
voluntare, notează că stă în natura servilului să fie
„bănuitor faţă de cel care-l iubeşte şi umil faţă de cel
care-l înşală“. Oricum, frica de a pierde încrederea
conducătorului şi linguşirea sînt mobiluri şi tehnici mereu
prezente în atitudinile celor umili, docili, supuşi. În
fapt, înclinaţiile servile pleacă de la sentimentul de
autoconservare şi de siguranţă a vieţii (şi a postului), iar
slugarnicul crede, cu tărie, că orice succes al său în acest
domeniu îl datorează doar linguşelii îndelung şi
meşteşugit practicate. În aceeaşi ordine de idei, La
Bruyère, în Caracterele sale, observa că există o
ambivalenţă a lacheilor: pe de o parte, total servili faţă de
stăpîni şi, pe de altă parte, dispreţuitori şi, dacă pot,
chiar tiranici faţă de cei dependenţi (ca şi ei, dar asta uită)
de interesele sau capriciile patronilor lor. Totodată, acest portret
nu este cît de cît conturat dacă nu evidenţiem şi alte
trăsături, cum ar fi, de pildă, cea semnalată de Hegel: „pentru
valet nu există om mare; aceasta nu pentru că omul mare nu este
într-adevăr mare, ci pentru că valetul este tot valet“.
Suportul existenţial al servilităţii româneşti
Semnificative consideraţii morale
avem, poate, despre servilitate, dacă ne gîndim la ea prin
prisma unei sociologii a resentimentului şi a unei psihologii a
parvenitismului. Din această perspectivă merită măcar să fie
amintite cîteva fapte. Astfel, este oare lipsit de relevanţă
că primul roman românesc este dedicat temei ciocoismului:
forma românească a servilităţii şi slugărniciei, a
parvenitismului venal şi lacom, a mitocăniei agresive şi viclene,
a exhibiţionismului îngîmfaţilor şi îmbuibaţilor?
De asemenea, putem să eludăm cu nonşalanţă imensul rezervor de
dependenţe toxice, din mentalul colectiv autohton, în care
s-au conservat deprinderi de tip fanariot? Putem, oare, să ne facem
că uităm nedezvoltarea noastră civilizatorică, omiţînd
date brute, consemnate de Enciclopedia României (vol. III),
cînd izbucnea Al Doilea Război Mondial? De pildă, pentru a da
doar acest exemplu, într-o radiografie lărgită a societăţii
româneşti, incluzînd sfertul de veac ceauşist, ocupă
un loc şi această evidenţă de ordin social şi economic: în
1938, la o populaţie activă de 10 milioane de persoane, „pe cont
propriu (patroni)“ erau 3 milioane, salariaţi – 1 milion;
„independenţi“ (proprietari de bunuri, rentieri, pensionari)
erau 200.000; liber profesionişti, numai 42.000, iar servitori
(slugi), cca 300.000 de persoane. Oricine meditează la aceste
realităţi greu de contestat se va gîndi, probabil, şi la
suportul existenţial al servili-tăţii româneşti, la modul
în care s-a convertit „sociologia“ dependenţei şi a
penuriei într-o „psihologie“ a aservirii şi a acceptării
iraţionale a unui Conducător, a unui Stăpîn.
Prietenul kantian vrea să încheie el aceste succinte consideraţii: dacă – spune el – vrem să înţelegem de ce România a fost o excepţie printre celelalte ţări acum 20 de ani, printr-un decembrie sîngeros, atunci trebuie să dezvelim, cu luciditate şi responsabilitate, vălul lanţurilor de servilism, de submisivitate, de umilitate şi de obedienţă slugarnică din ţesătura întregii psihologii publice autohtone. Să nu uităm că feţele tăcerii s-au însoţit cu feţele servilităţii. Dar asta nu înseamnă că, acum, feţele vorbirii incontinente vor aduce de la sine verticalitatea morală şi privirea demnă a omului independent!
RSS Feed
Newsletters