Baletul Național din Chile nu e pentru prima
dată în România – în urmă cu cîțiva ani, Carne de aire, omagiu adus lui Pablo
Neruda, era reprezentat la Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de
Teatru. Adus la București, Sibiu, Cluj și Timișoara de către JTI (și parte, de
astă dată, din programul Festivalului Enescu), Noche Bach nu e o producție
proaspătă – premiera a avut loc în 2005 –, însă, se spune în presa din Chile,
autorul spectacolului și, în același timp, director artistic al companiei, Gigi
Căciuleanu, consideră Noaptea… ca fiind demnă de un mare festival.
Fără îndoială că numele lui Gigi Căciuleanu
face onoare oricărui mare festival – e totuși cît se poate de discutabil cum se
face că spectacolele Baletului Național din Chile se întîlnesc atît de (nimic
altceva decît) tangențial cu ceea ce același coregraf lucrează în România.
Corpurile în Noche Bach sînt în perfectă condiție fizică, sînt dansatori cu
aparentă excelentă pregătire în dans clasic și modern, au expresivitatea
teatrală care să dea viață fețelor, ochilor, zîmbetelor, dar dincolo de asta e
matematică – matematica pură marca G. Căciuleanu.
Iar matematica în cauză nu e o metaforă.Conciertos (Concertele Brandenburgice 3 și 5, dirijate de Karajan) și Cántico
(Jesus bleibet meine Freude a capella) sînt cele două părți ale Nopții Bach.
Despre cea dintîi, Căciuleanu spune că trimite la Șirul lui Fibonacci, iar
despre cea de-a doua, că se inspiră din Cîntarea Cîntărilor. Șirul lui
Fibonacci este o structură matematică foarte specială în care fiecare număr
reprezintă suma celor două numere anterioare, începînd cu 0 și 1, cu cît e mai
mare valoarea unui număr, cu atît apropiindu-se două „numere Fibonacci“
consecutive din șir de corelația supremă (așa-numita sectio aurea, atît de
dragă pictorilor renascentiști și mai ales lui Leonardo da Vinci). Șirurile
Fibonacci se construiesc și deconstruiesc scenic – pentru spectatorii cărora le
lipsește perspectiva de la înălțime, e vorba doar de unde meandrice, care se
intersectează numai pentru a se îndepărta unele de celelalte. „Viața e o
bătălie electrizantă între forțe opuse, între greutate și imponderabilitate,
între negativ și pozitiv, între inerție și mișcare. Coregrafia, ca imagine a
teatrului existențelor noastre, e un angrenaj de corpuri, un amestec de
personalități, un mecanism în care dansatoarele reprezintă rotițele în același
timp abstracte și creative“, spunea coregraful la reluarea spectacolului, în
decembrie anul trecut.
Prea puțin umple arhitectura rece, metalică
(inclusiv în costumele gri, perfect aderente) a coregrafiei lui Căciuleanu, e
aproape un exercițiu de gimnastică diabolică, de mecanism davincian care merge,
cu viteză suicidă, în gol, cu muzica lui Bach drept irezistibil cîntec de
sirenă (mișcarea transpunînd, aproape, geometria partiturii și revenirile
simetrice, sinuoase). E un angrenaj, într-adevăr, dar unul căutînd fără sorți
de izbîndă să reproducă faimoasa sectio aurea.
În Cántico, toată această calculată matematică
a mișcărilor rămîne undeva, departe, lăsînd loc aproape unui omagiu adus lui
Bach și vocii umane, capabilă să umple cerul. „Dansul vocilor și cîntecul
trupurilor, impulsuri și energie, într-o comuniune organică, amîndouă
concentrate într-un singur gînd, dedicat vieții cu multiplele ei fațete. Atît
carnal, cît și ca manifestare socială. Într-o piesă de teatru coregrafic și
spiritual“, spune Gigi Căciuleanu. Muzica a capella pare a fi produsă de
corpurile însele, de mișcarea lor în spațiul limitat al scenei, exact la fel
cum vocile omenești par să se izbească de pereții metalici ai scenei pentru a
genera, la rîndu-le, forme fizice concrete. E „un cor de dansatori“. De fapt,
nu doar Bach e cel care leagă cele două părți ale spectacolului, ci chiar
pasiunea unei căutări a formelor perfecte – acel echilibru fizic și mental,
liniștea „numărului perfect“ al clasicismului. Balanța ideală a trupurilor care
aspiră la imponderabil, dar care, cumva, oarecum, se văd golite de adevărul banal
al imperfecțiunii tocmai pentru că sînt/ au ajuns mult prea aproape de idealul
Șirului lui Fibonacci. Există multă forță în structura pe care Căciuleanu le-o
impune dansatorilor, le provoacă resurse profunde de rigoare și rezistență,
delicatețe, senzualitate, feminitate/masculinitate – undeva, totuși, pe
parcurs, ceva se pierde, acea mică diferență specifică ce cască un hău între
dansul contemporan și cel clasic, hăul unei vieți care palpită (așa cum palpita
în OuiBaDa – cel mai recent „spectacol românesc“ al lui Gigi Căciuleanu). E o
emoție a existenței care se întoarce pe scenă în Cántico (să fie Bach?, să fie
concentrarea mișcării simple a costumelor negre și a partiturilor îngălbenite
pe care nimic nu e scris?), pur și simplu ca să-ți dea gustul de fraged și
fragil a ceea ce înseamnă, în străfundurile lui, dansul Căciuleanu.
Noche
Bach va avea reprezentanții pe 7 septembrie la Sibiu, pe 9 septembrie, la Cluj,
iar pe 11 – la Timișoara.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters