OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iolanda MALAMEN
Antoniu si Kawabata
Editura Cartea Romaneasca,
Colectia „Proza“, Bucuresti,
2007, 284 p.

Desi aflata, cu Antoniu si Kawabata, la a sasea sa carte de proza, Iolanda Malamen este cunoscuta in primul rind ca poeta „saptezecista“ sau ca excelent jurnalist cultural (volumele de interviuri cu scriitori romani publicate la Editura Muzeul Literaturii Romane se bucura de un larg interes) si prea putin luata in seama ca prozatoare. Asta se datoreaza in buna masura faptului ca scriitoarea si-a publicat pina acum cartile de proza la edituri obscure precum Crater sau Charmides, cu exceptia Casei Verdi si a Scrisorii lui Lavoisier, aparute la Editura Muzeul Literaturii Romane. Tiparite in conditii grafice meschine, uneori chiar cu grave erori de tehnoredactare, si destul de timid promovate in presa culturala, cartile cu pricina – atipice, rafinate – au fost din pacate livrate neantului.

Republicarea lor la o editura cu vizibilitate (la Cartea Romaneasca, de pilda) s-ar impune cu necesitate. O mentiune: ordinea aparitiei celor cinci volume de proza ale Iolandei Malamen nu este aceea de pe coperta a patra a romanului Antoniu si Kawabata (nu reusesc cu nici un chip sa ma lamuresc cum i-au scapat editorului atitea inexactitati), ci urmatoarea: Eu, meseria de calau si melancolica regina (1998), Felipe si Margherita (2000), Casa Verdi (2001), Macelul camatarilor (2002), Scrisoarea lui Lavoisier (2004). Cit despre Alice in tara crimei, aceasta nu este decit o reluare cu titlu schimbat (plus alte citeva modificari) a Macelului camatarilor.

Alice in tara mizeriei, dincoace de oglinda magica
Iolanda Malamen scrie in general microromane poematice si livresti, dupa o formula eteroclita, in virtutea careia visul, fantasmaticul, fabulosul fuzioneaza cu realitatea prozaica, simbolicul alterneaza cu absurdul, sublimul se invecineaza cu grotescul, dramatismul se impleteste cu ironia, autoarea oscilind (uneori primejdios) intre gratuitatea scriiturii si necesitatea mesajului etic. Personajele traverseaza viziuni de cosmar sau, dimpotriva, spatii onirice serene, mirifice, se pierd in contemplarea artei sau traiesc tensionat coborirea – de la inaltimi apolinice – in realitatea murdara, atroce, nelinistitoare. Spatiul narativ este dominat de simbolul oglinzii (sau de imaginea tabloului celebru, cu functionalitate simbolica similara), in izotopie cu metafora Cartii. Cum notam si intr-un comentariu mai vechi, de acum patru ani, la Macelul camatarilor, personajele nu parcurg drumul – obisnuit pentru proza cu inserturi fantastice – de la realitate/ istorie la fictiunea fabuloasa, ci traseul invers, care porneste dintr-un spatiu miraculos si are ca punct terminus realitatea imediata. in proza cu nesfirsite siruri de oglinzi a Iolandei Malamen („in ebraica oglinda si viziune sint desemnate prin acelasi cuvint“, subliniaza apasat autoarea), Alice vine din, nu merge catre lumea visului, a fabulosului si a magicului. Nu poate fi vorba, prin urmare, aici de evaziune, ci de o dramatica descindere din sfera fictiunii miraculoase intr-o realitate mocirloasa.

Acest traseu descendent are, in Antoniu si Kawabata, valentele unei penitente ascetice. Un tinar intelectual, Antoniu (numele e o antifraza, pentru ca personajul, un infrint de bunavoie, nu are nimic din ambitiile imparatului roman, iubitul Cleopatrei), absolvent de filologie cu stralucite perspective, alege pe la sfirsitul anilor ’70 sa devina cersetor. Din nevoia de a se autoflagela, de a se umili, de a-si ispasi „pacatul“ de a fi un privilegiat al societatii. Dar si ca urmare a unei teribile dezamagiri care il pune fata in fata cu meschinaria existentei in societate. Casa si toate bunurile sale i le lasa fostei sale menajere si, cu o mare, dostoievskiana nevoie de suferinta, imbratiseaza o viata de paria, de vagabond. Naratiunea il surprinde treizeci de ani mai tirziu, la o margine de Bucuresti, intr-un ghetou, in momentul festiv al aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Dintre cartile de proza ale Iolandei Malamen, Antoniu si Kawabata (cel mai amplu dintre romanele autoarei) se focalizeaza in modul cel mai insistent asupra realitatii, asupra cotidianului.

Autoarea gliseaza incet-incet dinspre proza poematica spre proza-reportaj, nu fara o anumita tendentiozitate – din fericire nu excesiv de pronuntata. „Reportajul“ vizeaza viata oamenilor de la marginea societatii, a cartierelor rau-famate, a cersetorilor care impinzesc „orasul diform“. Decupaje pitoresti arata o „capitala prafuita, murdara, in care se injura virtos la tot pasul, in care esti agresat, de cele mai multe ori din senin, in care nimeni nu respecta pe nimeni, in care toti te privesc urit de parca tocmai le-ai cotrobait prin buzunare“. Desi contaminata in unele pagini de transparenta si de univocitatea stilului jurnalistic sau de discursivitatea naiva a pledoariei (altminteri impresionante) in favoarea dezmostenitilor soartei (a se vedea pasajele despre „nepasarea“ Uniunii Europene fata de defavorizatii societatii romanesti postrevolutionare), cartea se tine totusi departe de eseul facil, lipsit de suportul personajelor suficient de solid conturate si al dramatizarii actiunii. Antoniu si Kawabata nu este o proza „realista“ in sensul consacrat al termenului. Dar este o naratiune din care realitatea – verosimila, nefalsificata – transpare printre fragmente de poezie trista, creatoare de atmosfera, printre viziuni cosmaresti sau printre pasaje de fictiune absurdista.

Forta hipnotica a fictiunii
Iolanda Malamen reuseste sa creeze, in afara de cersetorul-profet Antoniu, citeva personaje cu silueta expresiv desenata, figuri patetice de roman rus. De pilda Ben, batrinul schiop, fost boxeur, traind in tovarasia unui fidel ciine rapciugos; in tinerete, Ben a ucis fara voie un proxenet pentru a salva o prostituata nefericita. Si Placintica, tinara cersetoare angelica, fugita in adolescenta de acasa, care, la un moment dat, se intoarce la viata normala, devenind jurnalista, e un personaj interesant. Puscariasul pervers care il alunga pe Antoniu din ghetou e de asemenea foarte bine prins in roman. Dar personajul cel mai fascinant din aceasta serie de umiliti si obiditi este cersetorul batrin, fara nume, gonit toata viata din rindul oamenilor respectabili (printre care in van a aspirat sa ajunga), purtind povara unei absurde crime comise in adolescenta si a anilor de puscarie ce l-au stigmatizat definitiv. Om cu sufletul larg totusi, detestindu-si fatala ticalosie, receptiv la povestile pe care i le spune zi de zi Antoniu.

Acesta din urma il reinventeaza simbolic pe cersetorul cu identitate obscura, sprijinindu-l pe calea redemptiunii; ii da numele cunoscutului scriitor japonez, Kawabata. Cei doi closarzi – unul, vagabond de buna voie, Antoniu, celalalt, constrins de nasterea sa intr-o zodie nefasta, Kawabata – formeaza un cuplu straniu si emotionant, un fel de Vladimir si Estragon, dar mult mai umanizati decit in piesa lui Becket, blocati in asteptarea lui Godot. Antoniu si Kawabata este, intre altele, o foarte frumoasa carte despre prietenie, despre umanitatea profunda ce subzista mizeriei si suferintei. Proza poematica a Iolandei Malamen are, incontestabil, si atuul unei sagace imersiuni in strafundurile psihicului uman complex, contradictoriu, traumatizat. Cei doi impart o hardughie amarita (pe Strada Papadiei) intr-un ghetou bucurestean. Craciunul de dinainte de integrarea in Uniunea Europeana ii gaseste flaminzi si resemnati; Bata-Prostituata le face cadou un volum elegant cu Psalmii…

Antoniu, care inainte de renuntarea sa la lume avea toate sansele sa devina scriitor, inventeaza in permanenta tot soiul de povesti, din care tovarasul sau Kawabata intelege putin, dar pe care le asculta cu religiozitate. Sau, ma rog, Kawabata intelege esentialul: „Daca nu ti-as fi ascultat povestile, m-as fi simtit si mai sarac, si mai parasit. Multe lucruri nu se pot spune asa, direct, si tu ai talentul de a le spune ca nimeni altul“. Cartea alterneaza jucat-experimental scene din viata de closard cu fictiuni plasmuite de Antoniu (inteleptul ghetoului, supranumit Profesorul, mediator, pacificator al vagabonzilor). in roman se deschid astfel o sumedenie de sertare, fiecare continind cite un fragment dintr-o carte pe care personajul ar fi putut s-o scrie. Naratiunile lui Antoniu, scrise mental (in timpul orelor de cersit) si dezvaluite lui Kawabata (receptorul ideal, cel care simte ca intre scriitor si cititor trebuie sa se infiripe o legatura cvasimistica), imbogatesc substantial, pluridimensionalizeaza povestea cadru despre closarzi, saracie, batrinete si moarte in Romania mileniului trei.

Fiecare dintre povesti – unele lasate intentionat fara final, altele incheiate, rotunde, destul de ample chiar – are o anumita forta hipnotica. De pilda, povestea tragico-absurdta despre Dezideriu, un jurnalist care se trezeste intr-o buna dimineata cu certitudinea ca e o intrupare a lui Leonardo da Vinci sau istoria alambicata a unui tablou interbelic (un portret al unei femei fatale) care aduce napasta in viata celor care intra in posesia lui. in Antoniu si Kawabata, Iolanda Malamen ataca, la fel ca in precedentele sale volume de proza, tema fictiunii definite ca magie, ca oglinda fabuloasa a realului. Precum si tema Cartii care isi devoreaza simbolic Autorul. incurajat de Kawabata, Antoniu se apuca intr-o zi sa puna pe hirtie, la o masa improvizata dintr-o scindura si doua navete de bere, fictiunile, visele, laolalta cu propriile-i experiente biografice transfigurate. Cind Cartea e gata, Antoniu moare, iar Antoniu si Kawabata sfirseste, lasind in urma o atmosfera de poezie sumbra si de sfisietoare debusolare.

Poate cea mai impresionanta secventa a romanului este aceea a agoniei si a mortii lui Kawabata; totul e relatat firesc, o acuratete stilistica de invidiat; in proza Iolandei Malamen lirismul se infuzeaza discret, vehiculind o suferinta acuta, care se consuma insa in surdina:
„Kawabata a murit in somn, spre dimineata. Era miezul noptii cind fluturarea mortii s-a simtit, dintr-odata, ca o prezenta vie, ca o intilnire dupa o lunga asteptare. Antoniu i-a citit un Psalm, apoi l-a invelit cit a putut de bine. Trupul batrinului a raspindit un timp, prin haine si prin patura groasa, o fierbinteala nefireasca, dupa care, treptat, s-a racit.
Cu un ultim efort, ii mai ceruse noaptea o poveste, pe care Antoniu a scos-o din strafundurile memoriei si i-a spus-o pe un ton de preot care impartaseste un muribund. Era o poveste despre ura, violenta si libertate. Era viata unui om, din care Antoniu facuse aproape zece pagini de literatura. Acum, nici el nu-si explica de ce, voia sa-l mintuie pe Kawabata cu aceasta istorie care nu avea nici o legatura cu moartea lui. Povestea capatase dimensiunile unei izbaviri, si batrinul adormise ostenit de suferinta, ferecind-o prin moarte, pentru totdeauna“.