OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Viata celor care scriu despre literatura devine din ce in ce mai complicata, pe masura ce autorii se amuza inventind strategii din ce in ce mai complexe de deturnare de pe drumul cel simplu al fictiunii. Si se vede treaba ca blestemul cel mai cumplit ce se abate de citiva ani asupra cronicarilor literari poarta un nume pe cit de lung, pe atit de, aparent, inofensiv: autofictiunea.

Lumile literare sint, de regula, destul de mici, mai ales cind e vorba de literaturi nationale, motiv pentru care, de obicei, cronicarii cunosc destul de multe despre destul de multi scriitori pentru a decoda cu destul de putin efort elementele biografice de cele fictionale. Dupa care intervine dilema critica: in ce masura identificarea situatiilor si personajelor reale face parte din grila de receptare impusa de text, si in ce masura aceasta identificare face parte din seria picanteriilor de care cititorul obisnuit poate fi scutit?
Iata o problema pe care multi dintre recenzentii ultimei carti a lui Cezar Paul-Badescu (Luminita, mon amour), de pilda, n-o vor putea rezolva prea usor. Nu cu mult mai usor decit au reusit s-o faca, intr-o situatie mult mai putin controversabila, colegii lor maghiari, pusi in fata unui roman ca Tihna lui Attila Bartis (cazurile sint comparabile, de vreme ce trateaza momente limita, chestionabile moral, din viata autorilor).

Toata lumea stie ca Tihna e o opera de autofictiune, ca povestea de familie a lui Andor Weér e chiar istoria personala a lui Bartis, ca personajul Rebeca Weér e construit dupa tiparul mamei scriitorului, ca, pe scurt, in romanul acesta e tot atita fictiune cita realitate. Ceea ce salveaza, totusi, cronica unei traduceri de multiplele capcane teoretice si deontologice ale cronicii de intimpinare e distanta aseptica pe care-o impune transpunerea dintr-un mediu cultural intr-altul: in fata excelentei versiuni romanesti (realizata de Anamaria Pop) a Tihnei, ceea ce supravietuieste din melanjul letal real-fictional e textul pur si dur. E o urma de santaj sentimental in acele subtitluri care anunta in filme „inspirarea dintr-un fapt real“, care provoaca reactii de supraemotionare („e atit de dur si totusi s-a intimplat...“), cu totul nocive in cazul literaturii.
Iar Tihna chiar nu are nevoie de efecte suplimentare de recuzita pentru a fi un roman extrem de dur, pina la cruzime, si extrem de emotionant, pina la sfisiere. Andor Weér spune, la persoana intii, o poveste cu nenumarate increngaturi, cu rememorari din copilarie si false jurnale de peregrinari ale unui scriitor devenit scriitor pentru ca e ceea ce stie sa faca cel mai bine, in care vocile si vremurile se amesteca intr-un haloimas bine strunit. Andor e un barbat vampirizat de propria mama, o actrita pentru care teatrul e singura realitate, iar copiii, un accident din sfera fictiunii. Relatia dintre ei, dupa ce faimoasa artista se inchide in casa, marginalizata si speriata de batrinete, ajunge sa semene frisonant cu cea dintre Norman Bates si mama sa. Impreuna si fiecare in parte, Andor si Rebeca Weér sint cazuri de psihoza la limita, doar ca Andor nu la crima ajunge.

Ca si cum ar fi inca un copil, incearca sa fuga, dar, ca un matur, sfirseste prin a se resemna sa asculte. Iar in capul lui (si in complexa scriitura a Tihnei) ajung sa se intersecteze vocile si dramele lumii maghiare comuniste si ale celei contemporane.
Aici e actorul Újhelyi si drama homosexualitatii in societatea socialita multilateral dezvoltata (dar nu destul de multilateral):
„In schimb, domnul actor Újhelyi imparte cite o juma’ de ora autografe pentru fetele care viseaza sa ajunga studente la teatru sau macar costumiere. Sta de vorba cu ele, le lauda coafura si intotdeauna are la indemina citeva maxime referitoare la esenta teatrului. Apoi trece atit de grabit prin fata liceanului care o asteapta pe mama, de parca l-ar goni turcii, pentru ca pina si o privire ceva mai prelunga e incompatibila cu morala socialista. Daca se afla treaba, daca astia nu-nchid ochii, o patesti mai rau decit cineva caruia ii emigreaza fiica. Atunci poti sa stai condamnat pina la capatul ratiunii la inchisoarea de la Vác sau pina la capatul vietii la ospiciul din Buda.“
Si iata, citiva ani mai tirziu, vocile colegilor de teatru, veniti la inmormintare (pina la urma, si un actor invata sa-si taie pe bune venele):
„Doamne, ce Coriolanus a stiut sa faca. Ti se facea pielea de gaina. Si, taman in floarea barbatiei. Ei, nuuu! Glumesti! Ca a fost homosexual? Da’ de unde, e doar o legenda. El insusi a raspindit-o, ca sa para mai interesant. Nu trebuie crezut chiar totul. Devora femeile, oho, mai ceva ca zaharul. Doar ai vazut, au venit sa se smiorcaie toate fetele de la colegiu.“

Urmeaza Judit, sora, animata de o ura de Electra fata de propria mama si fugita in strainatate, Eszter Fehér (venita din Romania, dupa un viol in schimbul pasaportului, cu parintii morti in urma persecutiilor Securitatii), alt suflet tulburat, cu nenumarate probleme psihice, de care Andor se indragosteste, preotul de tara care-l gazduieste pentru o noapte, proprietara de la Perla Balcanilor, pasnicii cetateni ai Ungariei care-si injura cu patima vecinii romani, editoarea Éva Jordán, amanta a tatalui si a fiului, si refrenul, repetat ad nauseam, al mamei: Undeaifostbaiete?. In toate aceste voci, disperare, violenta, imposibilitatea unei iesiri. De fiecare data, in aerul paginii pluteste sau mocneste o furie oarba, care nu duce nicaieri. Degeaba scoti mobila din casa, mirosul de hoit ramine (si n-are nici o legatura cu mortii). Tihna e o simfonie a nefericirii si ratarii fara speranta, in care simpla supravietuire fizica pare o minune. Supravietuire morala? Daca as sta afara, sa spunem ca-n curtea unei case de pe malul unui lac, undeva intr-un loc uitat de Dumnezeu, in Carpati, nici atunci n-as putea sa scriu altceva decit ca ma fascineaza doar un singur lucru: cerul instelat care-i deasupra mea. Iar asta e inca foarte putin.“ Acesta e finalul romanului (Kant vegheaza).
In asa fel, incit ajungi sa te gindesti: „E atit de dur, c-ar fi mai bine sa fi fost doar fictiune“.